Am scris cândva, în epoca socialistă, un poem numit Malaxorul. Porneam de la ceea ce mi se părea a fi aşa-zisa şcoală de partid către care se îndreptau oameni tineri din toată România ca să înveţe carte şi arta conducerii. Pe unii îi cunoscusem înainte de a fi devenit cursanţi la respectiva universitate politică. Îi preţuiam pentru dotarea lor intelectuală, pentru prospeţimea observaţiilor de viaţă, pentru foamea de cunoaştere şi chiar pentru dorinţa de a deveni cineva în societatea românească a timpului respectiv. I-am întâlnit după ani şi ani, mulţi schimbaţi în rău, temători de a mai vorbi, rigizi în opinii. Sigur, nu erau toţi aşa. Unii sunt chiar şi astăzi intelectuali valabili. Despre ceilalţi, însă, am crezut că nu sunt decât nişte cazuri în schimbare în rău a oamenilor prin caracterul şcolii pe care o urmaseră. Cu timpul, m-am convins că există o linie de producţie special inventată pentru a lua oameni diferiţi şi a-i transforma în nişte roboţi previzibili, programaţi. Parcă se îmbrăcau toţi la fel, după absolvire, parcă ar fi gândit în mici blocuri prefabricate, parcă se temeau de viaţă cu provocările ei imprevizibile. Şi, mai presus de toate, senzaţia de terci unanim.

MALAXORUL

Flăcăi fără de seamăn şi fete minunate

Venind de pretutindeni, gândind la lucruri mari,

Iradiind putere, curaj şi sănătate

Se-adună într-o şcoală cu stranii cărturari.

De fapt, nici nu-i o şcoală, cât e o forfecare

Şi nu e forfecare, cât e un malaxor

În care intră omul, divers, ca fiecare,

Şi se trezeşte parte din pasta tuturor.

Din malaxorul care amestecă persoane

Şi le transformă-n terciul vâscos şi unanim,

Din care ies homunculi bolnavi de-un fel de toane,

Din care ies aceia pe care nu-i iubim.

Diverşi erau în clipa intrării în cetate,

Frumoşi ca nimeni alţii, incendiaţi de dor