Distorsiunile produse de tipul de măsuri de austeritate impus de FMI - susţinut, din păcate, de Banca Naţională şi asumat, şi mai din păcate, de către guvern - sunt imense, cu efecte economice şi sociale incomensurabile pe termen lung, unele probabil irecuperabile.
Cea mai gravă este, fără îndoială, demotivarea totală a muncii. Reducerea masivă a salariilor în sectorul public coboară nivelul general al salariilor în economie, nu numai prin efectul matematic asupra mediei, ci mai ales prin efectul de contagiune. Sectorul privat, care s-a plâns sistematic că statul "strică piaţa" dând salarii prea ridicate, primeşte undă verde de a-şi subretribui angajaţii - ceea ce este o nenorocire! Statisticile arată că deja salariul mediu net a scăzut vertiginos şi tinde să se întoarcă la nivelul puterii de cumpărare din 1990! Iar salariul minim net este ca putere de cumpărare la nivelul din 1970! Cum dracu' să duci înainte o ţară în deja al doilea deceniu al secolului al XXI-lea cu motivaţia muncii de acum 40 de ani sau chiar 20 de ani?!
În mod absolut periculos pentru viitor, salariatul român tinde să devină un fel de sclav, care, în mod obiectiv, ca orice sclav, nu poate fi productiv. Capitalismul a învins în competiţia istorică tocmai eliberând fizic forţa de muncă. Întoarcerea la sclavagism nu este o soluţie pentru capitalism, ci reprezintă dimpotrivă îngroparea acestuia. În mod tragic, deja înaintea actualelor măsuri de austeritate, în timp ce se plângea pe umărul pensionarilor, clasa politică pur şi simplu refuza să vadă realitatea: dacă era cineva de căinat în primul rând în România, acesta era salariatul român, ţinut, de mediul privat din România (căci acesta este cel mai important angajator!) la un nivel salarial execrabil. Într-atât încât, în timp ce în oricare altă ţară europeană dacă prinzi o slujbă ai ieşit din sărăcie, în R