Paradoxul mâncării în România, despre care vorbesc oficialii Ministerului Agriculturii, este următorul: statul în care 62% din suprafaţa totală este teren agricol şi în care sunt peste 3,5 milioane de ferme care sunt lucrate de două milioane de oameni importă 60% din mâncare, în timp ce produsele locale sunt din ce în ce mai scumpe. Paradoxul este însă doar în cifre.
Războiul preţurilor, pornit şi întreţinut constant de producători, de procesatori şi de marile lanţuri comerciale la un loc, este unul fictiv. Principala dovadă este că niciun reprezentant al industriei de profil nu poate explica, punctual, de ce se scumpeşte un anumit produs cu 10%, de exemplu, în condiţiile în care vânzările sunt din ce în ce mai mici.
Pentru că piaţa mâncării este liberă, sintagmă folosită de Ministerul Agriculturii pentru a se scuza că nu poate stăpâni preţurile, alimentele ar trebui să coste atât cât poate suporta clientul, atât cât poate scoate din buzunar pentru a-şi umple sacoşa. Pe cei care merg la cumpărături nu îi interesează valoarea subvenţiei, dacă se mai dă, cât e cotaţia grâului pe bursa de la Paris sau care sunt taxele de raft impuse de marile lanţuri comerciale.
Piaţa mâncării poate că este liberă, dar nu este reglementată şi verificată corespunzător. Atât timp cât reprezentanţii industriei susţin de ani buni că în panificaţie evaziunea fiscală reprezintă peste 50% din piaţa de profil şi atât timp cât unii importatori de legume şi fructe îşi vând produsele în România fără a plăti vreun impozit, nu contează cât este subvenţia sau ce taxe de raft au retailerii. Evazioniştii au preţuri similare sau uşor mai mici decât ale "fraierilor" care îşi plătesc dările la stat, cărora le mănâncă din cota de piaţă şi pe care îi forţează să majoreze preţul pentru a compensa scăderea vânzărilor.
Încurajaţi de faptul că veniturile românilor au crescut, până să