Cea mai mare greşeală pe care o poţi face dimineaţa după ce te trezeşti este să deschizi televizorul şi să urmăreşti jurnalele de ştiri.

Câţiva morţi pe şosele, un adolescent înjunghiat în faţa şcolii sau o fetiţă stâlcită în bătaie de un părinte alcoolic sunt considerate „ingrediente" ale audienţei postului la acea oră.

Probabil că persoanele care stabilesc ce intră şi ce nu intră „pe sticlă" la matinale pleacă de la prezumţia imbecilităţii privitorilor.

Mi-e greu să-mi imaginez un om întreg la minte care savurează detaliile unei agresiuni sau ale unui omor în timp ce îşi bea cafeaua. Ceea ce pare a nu se înţelege în televiziune este că senzaţionalul are limitele lui. Nici ziarele - atâtea câte au mai rămas -nu dau dovadă de mai multă „perspicacitate".

A te ascunde în spatele şablonului „Asta cere publicul!" este o dovadă de îngustime intelectuală. O nouă confirmare că lucrurile stau aşa şi nu altminteri am avut-o vinerea trecută.

Dialogul „La masa Adevărului" cu istoricul Neagu Djuvara s-a bucurat de o audienţă impresionantă, fiind pomenit cam pe la toate televiziunile. Altfel spus, publicul cumpără şi idei, nu numai afecte.

Oamenii - oriunde s-ar afla - vor avea întotdeauna nevoie să asculte alţi oameni autentici. Antimodelele nu vând, aşa cum greşit cred unii, ci adorm conştiinţe. Manelistul, de pildă, transmite subliminal mesajul că „lumea-i rea, plină de duşmani" şi că a-ţi exhiba primitivismul este o formă de supravieţuire. La fel procedează şi criminalul care-şi plimbă cătuşele prin faţa camerelor de filmat.

Privitorii mai puţin instruiţi îşi justifică ignoranţa zilnică faţă de regulile elementare de convieţuire prin antimodelul livrat cu generozitate de către televiziuni. Adică - şi ce dacă eu scuip şi înjur pe stradă, ăla e mai rău pentru că şi-a stâlcit copilul în bătaie.

Dacă un personaj care îngaimă onomatopee te c