Conflictul de la Ministerul Finantelor este emblematic pentru aberatiile sistemului bugetar si pentru felul gresit in care au fost concepute masurile de austeritate.
Faptele sunt simple: salarizarea din acest minister era alcatuita din doua componente, salariul de baza, foarte mic chiar si in cazul angajatilor cu functii de control, adica undeva in jur de 500-600 de lei net in medie, la care se adaugau stimulentele, care ajunsesera sa reprezinte grosul veniturilor acestor angajati.
Sistemul stimulentelor a fost unul agreat de sindicate, care n-au luptat niciodata pentru includerea lor in salarii. Stimulentele erau foarte avantajoase atat pentru sefi cat si pentru liderii sindicali pentru ca includeau o doza de arbitrariu suficienta pentru a tine angajatul foarte bine sub control. Asa se face ca in ministerul Finantelor stimulentele au tot crescut, s-au tot inmultit, in timp ce salariile de baza au ajuns, de fapt, cele mai mici din sectorul bugetar.
Constient ce soc va provoca sistarea stimulentelor, Sebastian Vladescu le-a platit in continuare, decizie care pare sa fi contribuit la demiterea sa. Gheorghe Ialomitianu le-a blocat insa, si oamenii s-au trezit cu amputari mai dure decat in orice alt sector bugetar - 50-60%. Nu poti cere ca un angajat cu studii superioare, care castiga, sa zicem, 1200 de lei pe luna sa accepte brusc doar 400-500 de lei pe luna. Situatia este cu atat mai frustranta in cazul celor cu atributii de control, care aduc bani la bugetul de stat. Este o imensa ipocrizie sa crezi ca poti combate evziunea fiscala cu oameni care castiga intr-o luna mai putin decat cheltuieste evazionistul intr-o seara la restaurant.
Pe de alta parte, este nedrept ca intr-o singura institutie sa pastrezi sistemul stimulentelor, abolit in restul sistemului bugetar. Nu e firesc ca doar angajatii din Ministerul Finantelor s
