Nu exista zi in care sa nu-ti cada ochii pe o stire care iti provoaca greata. Fie ca privesti peste umarul unui coleg de RATB, de metrou, fie ca urmaresti benzile rulante ale televiziunilor de stiri sau ca dai la o parte un borcan de pe raftul din camara.
Greata mai vine si cand privesti reclamele TV, publicitatea la ansamblurile rezidentiale sau cand deschizi cutia postala ticsita de pliante.
Presa si televiziunea sunt sursele primare de educatie informala. Rolul educativ este o prelungire fireasca a fluxului turbat de informatie care, chipurile, il "tine la curent" pe cetatean.
Entitate sociala care, in opinia trusturilor de presa, are ca principala ocupatie lectura presei - trasatura intrinseca. Presa isi ignora rolul de educator informal, il omite. Uita ca adolescentii prefera ziarul colorat unei carti.
Jurnalistii uita ca nu scriu (doar) pentru adulti, iar textele lor cad, inevitabil, si sub ochii unor copii aflati inca pe drumul formarii, al gasirii reperelor, al descoperirii atitudinilor morale.
"Ziaristii", cel putin o parte dintre ei, sunt o specie de soldati camuflati, care isi ademenesc victimile prin momeli indesate subversiv sub titluri (aparent) generoase, se alimenteaza din calimara limbajului cu varful despicat.
Televiziunile sufera de sindromul "Breaking News". Termenul a fost alterat astfel incat si o gestica poate deveni "stire senzationala". Am ajuns sa traim sub taisul "senzationalului".
Totul in jur, ca sa ne stimuleze, trebuie sa aiba o senzatie de adrenalina. Cine isi mai arunca ochii pe televizor daca nu e "breaking news", cine mai citeste un "articol" daca titlul nu ne arunca un cutit in stomac?
Ce vuvuzele teribile ar fi ziarele daca ar avea difuzoare atasate! Te-ai simti ca pe stadion la fiecare pas, pe orice strada, in orice mijloc de transport