Încă o incursiune în lumea lui Mario Vargas Llosa, peruanul care s-a răfuit atât de straşnic cu dictatura militară prin „Conversaţie la Catedrală“.

Minutul de lectură

Un roman total, scris într-un stil original şi pigmentat cu portrete necruţătoare.

„Deci, cum vă ziceam, don, era în ultimul an la colegiu, Hoitarul voia zor-nevoie să-l trimită la Lima, unde să-nveţe şi să devină vreun clănţău de avocat, ziceau toţi că i se potriveşte ca o mănuşă. Ambrosio locuia pe-atunci în cătunul de la ieşirea din Chincha, don, cam în dreptul locului unde mai târziu s-a construit Grocio Prado. Şi-acolo a văzut-o don Cayo prima oară, acolo şi-a dat seama ce bucăţică faină părea să fie, acolo s-a-ntrebat cine-o fi fetişcana. Dac-a vrut numai să se culce cu ea? Nu, don, asta-i culmea, a rămas cu ochii bleojdiţi, înnebunit de-a binelea. Dar nu voia să se dea de gol, tot dădea târcoale pe-acolo, făcând pe niznaiul. Pusese cruce cărţilor, nu mai era bun de nimic, se tot zgâia la cătun, de se crucea Ambrosio şi se-ntreba: care l-o fi zăpăcit de cap?, care să fie? Când colo, era Rosa, don, fata lăptăresei Túmula. O sfrijită fără nimic mai acătării, pe atunci părea albă, şi nu indiancă. Unii plozi se nasc urâţi şi-apoi arată mai ca lumea, pe când Rosa taman pe dos, la-nceput era ceva de capul ei, iar apoi mai dihai ca o sperietoare. Era ceva de capul ei, vreau să zic nici prea grozavă, dar nici de lepădat, una din alea cărora un alb le face favorul o dată şi-apoi uită de ele, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Ţâţişoare abia mijite, boiul tinerel şi nimic altceva, dar aşa murdară, că nu se spăla nici când mergea la biserică. O vedeai prin Chincha mânând catârul cu bidoane, don, vânzând brânzoaice din casă-n casă. Fata Túmulei şi băiatul Hoitarului, închipuiţi-vă ce scandal, don! Hoitarul avea pe-atunci o fierărie şi-un magazin, şi zic oamenii că spunea: când m