Dramaturgi români de Florin Faifer Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza", 2009, 216 p. Spre deosebire de colegii săi mai ambiţioşi, cu rubrică la gazetă, Florin Faifer şi-a petrecut tinereţile departe de luminile rampei, la umbra cărţilor în floare, într-un salubru anonimat, care l-a ferit şi de compromisuri (inevitabile, zice-se), şi de celelalte neplăceri ale meseriei de scriitor cu statut de „persoană publică". Fire contemplativă, de moldovean sentimental şi ironic, prea sceptic pentru a visa la cine ştie ce glorie postumă, a debutat târziu, în 1983, cu o carte dedicată teatrului (Dramaturgia între clipă şi durată), după ce-şi făcuse în prealabil norma de cercetător la Institut, contribuind cu o sumedenie de articole la monumentalul Dicţionar al literaturii române, apărut în 1979. Interesul faţă de teatru nu e însă nicicum de natură tehnică, de vreme ce criticul ieşean a privit şi priveşte scena ca pe o lume în sine, mai vie şi infinit mai palpitantă decât aceea în care e nevoit să-şi plimbe, fără chef, melancolia de intelectual solitar, cătând pieziş la mulţime. Numai la adăpostul întunericului protector, undeva, într-un colţ de sală, pare a-şi fi găsit Florin Faifer locul său favorit, de spectator anodin, nebăgat în seamă de nimeni, dar foarte atent la toţi şi la toate, curios să vadă cum se dau, de fapt, oamenii în spectacol. Volumul de faţă are un caracter didactic, fiind adresat cu precădere tineretului studios din universităţile de profil, la una dintre acestea autorul predând, de ceva vreme, cursuri de istoria teatrului (semnalăm apariţia recentă a unui op similar, intitulat Incursiuni în istoria teatrului universal, Editura Timpul, 2010). După un scurt preambul, Florin Faifer schiţează „câteva profiluri" de „întemeietori" (Iordache Golescu, Iorgu Caragiali etc.) în maniera-i caracteristică, de moralist meşter în arta portretului, pentru ca apoi să cons