Meciul Dinamo - Steaua părea sortit să monopolizeze în termeni absoluţi atenţia poporului fotbalistic din România. Pronosticurile mij­lo­cului de octombrie nu au fost de­parte de adevăr. Dar nici pe atât de îm­plinite în reuşita lor încât să distru­gă concurenţa. Scandalurile gene­rate de împleticirile naţionalei prin preliminariile europene se menţin şi ele la o cotă destul de ridicată în piaţa interesului public. Şi nu e de mirare de vreme ce caratele şucărului de la naţională sunt girate de nume grele ale fotbalului nostru, dar şi de nume la fel de grele ale neamului prost. Iar sosul în care înoată cele două evenimente este preparat după aceeaşi re­ţetă a mizeriei, este dres de aceiaşi bu­cătari slinoşi care au parazitat la greu fotbalul.

Rivalităţile de anticar dintre Di­na­mo şi Steaua aveau şansa de a aduce în prezent o dispută fotbalistică capabilă să mai scoată cumva la lumină amprenta de mediocritate a campionatului. Îmbulzeala din jurul caselor de bilete de la stadionul Dinamo pă­rea şi ea la fel de promiţătoare. Fi­ind­că doar în memorie mai regăseam imaginile unor tribune care acompaniau frumos întâmplările fotbalistice. Mă tem însă că ne-am făcut iluzii deşarte.

Mă tem că fotbalul, fotbalul acela al definiţiei de bun-simţ, este împins în periferiile planului secund de performerii golăniei maxime. De putreziţi ai viciului pentru care drumul spre reuşită, de orice fel ar fi ea, nu trece decât prin mânării şi ferea­lă penală. Şi mă mai tem de ceva. Mă tem că într-o atmosferă încinsă până la risc de cioflingarii fotbalului pot s-o ia razna şi trăirile supor­te­ri­ceşti din tribune.

O mostră de acţiune inconştientă care poate încinge periculos spiritele la meciul Dinamo - Steaua au ofe­rit-o provocatorii de la LPF. Liga, prin comisia de disciplină din subordine, a furnizat, în ambalajul unei decizii absolut tembele, trotilul unui