Pentru membrii formaţiei de muzică veche „Trei parale”, totul a început din plăcere: înainte de a-şi lansa primul album, au cântat la metrou, pe stradă sau acasă. Sursa: Trei parale
Într-o lume în care muzica sună adesea tot mai electronic şi mai tehno, iar vocea şi intrumentele sunt acoperite de sunetele „cântate” de calculator, patru tineri au scos din biblioteci melodiile ce se auzeau în lumea urbană a secolului XIX prin hanuri, cârciumi, cafenele sau grădini publice şi le-au adus în faţa orăşenilor de astăzi.
În anul 2003, Florin Iordan şi Beatrice, care aveau să devină soţ şi soţie, au cântat pentru prima dată în faţa publicului sub numele de „Trei parale”. „Ideea a fost că muzicile tradiţionale, instrumentele mai vechi, sunt abandonate, părăsite, că au ajuns „de trei parale””, explică Florin, cel care a reuşit să îi strângă în jurul său şi pe Beatrice, Dinu Petrescu (fratele ei) şi Daniel Pop (ultimul venit, în 2005).
Florin, de profesie etnomuzicolog la Muzeul Ţăranului Român, nu a avut un maestru: a învăţat singur să cânte la fluier şi la cobză. S-a ferit de obiectivele precise de genul „planurilor cincinale” şi a lăsat lucrurile să se desfăşoare firesc: „Noi repetăm destul de puţin în toţi patru. Eu mai cânt cu Beatrice, fratele ei mai trece pe la noi. Se mai întâmplă să fim plecaţi şi repetăm în trenul de Paşcani”.
„E o poveste urbană. Eu nu am crescut la ţară”
În liceu, pe când scotocea printr-o bibliotecă, Florin a descoperit câteva discuri cu muzică veche: „E o poveste urbană. Eu nu am crescut la ţară. La ţară pentru mine însemna Petrila, care era un oraş minier”. De fapt, toţi patru sunt orăşeni: trei din Bucureşti, unul din Baia Mare.
Pentru a face rost de unele instrumente destul de rare, ca de exemplu cobza, cei patru au mers pe la meşteri populari din ţară. Iar pentru cele orientale, cum ar fi d