În orice selecţie a capodoperelor literaturii universale îşi face loc, negreşit, „Bătrânul şi marea“.

Minutul de lectură

Este o poveste adâncă precum oceanul în care bătrânul Santiago pândeşte peştele cel mare. Iar când îl prinde, îşi dă seama că sunt prizonieri unul celuilalt. Un fragment din această carte nemuritoare.

„«Poate că dacă aş încorda un pic mai tare sfoara, o să fac să-l doară şi-atunci o să sară», se gândi el. «Acum, că s-a făcut ziuă, ar fi mai bine să sară, ca să-şi umple cu aer sacii ăia pe care-i are de-a lungul spinării, şi-atunci n-o să se mai poată duce să moară în adânc.»

Încercă să mai sporească tensiunea, dar încă din momentul în care prinsese peştele în cârlig sfoara era deja atât de încordată, încât stătea să plesnească, aşa că, atunci când se lăsă pe spate şi vru să tragă de ea, simţi cât de tare era şi îşi dădu seama că nu are cum s-o mai tragă spre el. «În niciun caz nu trebuie să smucesc de ea», se gândi el. «Fiecare smucitură lărgeşte tăietura pe care i-o face cârligul şi mai apoi, atunci când o să sară, s-ar putea smulge din el. Dar, oricum, mă simt mai bine acum că e soare. De data asta nici măcar nu trebuie să mă uit la el.»

De sfoară se prinseseră nişte ierburi galbene, dar bătrânul ştia că nu făceau altceva decât să îngreuieze povara peştelui, aşa că se bucură. Algele astea galbene din golf iscaseră în timpul nopţii lumina fosforescentă din apă.

- Să ştii tu, măi peşte, că eu te iubesc şi te respect mult de tot, spuse cu glas tare. Dar până la sfârşitul zilei o să te omor negreşit.

«Sper să fie aşa», îşi zise el.

O păsăruică se apropie de barcă, venind dinspre nord. Era o pasăre cântătoare mică, ce zbura foarte jos, deasupra apei. Bătrânul îşi dădu seama că era grozav de ostenită.

Pasărea se îndreptă spre pupa bărcii şi se opri să se odihnească acolo. Apoi se învârti pe lângă cap