Povestea bietului judecător Ricciardo continuă! Giovanni Boccaccio ni-l poartă, în „Decameronul“, prin toate patimile încercării de a-şi recupera soţia, pe uşuratica Bartolomea, din mâinile piratului Paganino.
Mâine vom cunoaşte epilogul acestei poveşti scrise cu atâta har în urmă cu peste 650 de ani.
„Ducându-se, aşadar, cei doi singuri într-o odaie, de îndată ce se aşezară, messer Ricciardo începu:
- Zi, inimioara mea, sufletul meu cel dulce, nădejdea mea, nu-l ştii pe Ricciardo al tău care te îndrăgeşte mai vârtos decât îşi îndrăgeşte viaţa? E cu putinţă aşa ceva? Schimbatu-m-am oare într-atât? Hai, ochişori frumoşi, uitaţi-vă puţin la mine!
Femeia izbucni în râs şi îi curmă cuvântul, zicând:
- Ştii bine doar că nu-s aşa uitucă încât să nu te recunosc că eşti messer Ricciardo din Chinzica, bărbatul meu. Dar dumneata, cât timp ţi-am stat în casă, n-ai dovedit a mă cunoaşte nici barem cât de cât; căci de-ai fi fost ori eşti aşa de înţelept precum doreşti să te socoată lumea, s-ar fi căzut să ai măcar atâta minte încât să-ţi dai cu socoteală că eu sunt tânără, voinică şi proaspătă ca mărul, şi prin urmare să cunoşti ce anume le lipseşte femeilor tinere, pe lângă hrană şi veşminte, deşi le e ruşine s-o spună aşa, pe faţă; or, dinspre partea asta e de prisos să-ţi amintesc cum te-ai purtat cu mine, căci ştii, Domnia Ta, prea bine. Dar de-ţi era mai drag să stai cu nasu-n legi decât să-ţi ţii nevastă, trebuia să fi rămas holtei; deşi, la drept vorbind, eu n-am simţit nicicând c-ai fi judecător, ci mai degrabă un crainic ce strigă praznicele şi posturile, aşa de bine cunoşteai şi sărbători, şi ajunări, şi câte-n lună şi în stele. Da' află de la mine că de-ai fi pus pălmaşii care-ţi lucrau moşiile să ţină atâtea sărbători câte-l puneai să ţină pe cel care lucra peticul meu de glie, n-ai fi ajuns în veci de veci să mai mănân