Săptămîna trecută am scris un articol despre felul în care ne desfigurăm oraşele, despre măcelul la care e supus spaţiul urban de la noi. Am emis ipoteza că totul arată ca şi cînd am vrea să ne răzbunăm crunt pe cineva anume, dar, negăsind foarte clar vinovatul, ne răzbunăm, fără să ne dăm seama, pe noi înşine. Mai precis, speriaţi de ce am putea găsi în noi, în loc de a porni un lung proces terapeutic, preferăm să ne automutilăm, încet şi sigur. În urma acestui articol, am primit un comentariu pe care îl redau aici integral.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" „Le ziceţi bine, apăsat. Îmi place. E, din nefericire, fix plăcerea comeseanului tranchilizat temporar cu verdicte. Genul acesta de răbufniri civice, frumos servite mai rău strică. Moralizarea satirică gîdilă şi tămîiază, nu ustură conştiinţa. Dincolo de dominoul de efecte sucite, trebuie să existe o primă cauză, adică un comutator posibil aducător de normalitate... ceva care să producă o mutaţie în fiecare, să schimbe circuitul energiilor anomice cu unul mai focalizat către rostul fiecăruia între ceilalţi.“ (comentariu semnat eungen şi postat pe dilemaveche.ro) Chinuit de ideea că am „stricat“ ceva, mulţumindu-i cititorului pentru mesaj, revin asupra temei. Am să preiau însă cîţiva termeni din comentariul domniei sale. Oare ce mai poate ustura conştiinţa azi? Greu de zis. Poate doar vreo douăzeci de milioane de roboţi casnici care să umble toată ziua după noi, cu cîte o oglindă, în care să vedem ce facem, în fiecare secundă. Mă tem că nici asta n-ar fi o soluţie. Mai degrabă cred că ne-am aranja frezele un pic, am îndrepta o cută a hainei şi am continua să perfecţionăm isprăvile pe care le facem de obicei, trăgînd cu ochiul şi spre oglindă, să vedem cum ne şade.
Poate că
