Invitat la Săvârşin (Editura Casa de pariuri literare, 2010) este cel de-al treilea volum al poetului Dumitru Bădiţa, după unghii foarte lungi şi cumsecade (Editura Vinea, 2005) şi poeme prerafaelite (Pontica, 2008) – un volum compozit, în ce priveşte factura textelor, dar foarte unitar ca tematică: poemele se învîrt minimalist, anecdotic, ironic în jurul taberei de poezie de la Săvârşin, dar prezintă, în acelaşi timp, un pliu autoreferenţial şi reflexiv, care pare să fie una dintre cele mai interesante piste de lectură a cărţii de faţă. Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvârşin, Editura Casa de pariuri literare, 2010, 68 p. Pentru că, deşi Invitat la Săvârşin marchează o evoluţie vizibilă – în sensul unui minimalism şi al unui prozaism cu accente de „cartoon generaţionist“ (vorba prefaţatorului, Radu Vancu) – în raport cu volumele anterioare, tatonante, stîngace, acest al treilea volum nu reuşeşte, totuşi, să iasă din cadrele unei eboşe. Poetul continuă să se caute pe sine şi, de data asta, formula poeziei de „grad zero“ – deşi un loc comun al douămiismului poetic – pare să fie o idee bună, cu atît mai mult cu cît este dublată de o reflecţie asupra condiţiei poetului, printre poeţi şi critici, dar şi în lume tout court. A fi poet înseamnă astăzi prea mult, din păcate, a fi poet printre poeţi şi critici. În concret şi în contextul volumului de faţă, înseamnă a fi „invitat la Săvârşin“, a participa la taberele de poezie şi la antologiile aferente. Anecdoticul, faptul în sine devin „grad zero“ al unui poem în proză: „cînd am ajuns în tabăra de poezie de la Săvârşin, organizatorii m-au informat că nu mai am loc în camerele rezervate, dar s-au îngrijit să fiu cazat în casa unei octogenare, la şapte kilometri de tabără. nu am reuşit să particip la tot programul, convins că e probă obligatorie, m-am lăsat închis peste noapte într-o cuşcă. organizatorii au omis să mă invite