De sus, din dealul vecin cu rezervaţia Alah Bair, Băltăgeştiul e o pată verde printre colinele blond-arămii, în mijlocul căreia străluceşte, albă, biserica satului. Doar ea a răzbit prin anii din urmă. Din clădirile învecinate au căzut ba acoperişul, ba zidurile. Gurile rele spun c-au fost furate, ţiglă cu ţiglă, ori cărămidă cu cărămidă. La fel s-a întâmplat şi cu sistemul de irigaţii, care a dispărut.
Nimic nou sub Soarele României, aproape totul s-a furat în ultimii 20 de ani. Curiozitatea este că aici, pe o palmă de sat pitit de câteva sute de ani (prima atestare documentară este din 1738) undeva prin Dobrogea, odinioară au fost apă, baie comunală, grădiniţă, dansuri, carnaval, teatru, cămin cultural... Acum e doar sărăcie. Şi amintiri: "Când era CAP-ul...!". Iar CAP-ul se identifică, în memoria sătenilor, cu cel ce i-a fost preşedinte 31 de ani - inginerul Dumitru Năstăsoiu.
De cum intri în Băltăgeşti, sătenii îşi lipesc ochii de maşină răsucindu-şi gâturile de parcă le-ar fi rămas agăţate de ea. O fi cineva care are nevoie de mână de lucru? Că de muncă nu mai găsesc. La livada din Crucea (comuna mamă) lucrează doar doi din sat, ca tractorişti. Anii trecuţi mai luau şi oameni cu ziua, o săptămână-două pe sezon. Pe la săpatul viei mai e, dar tot o săptămână, şi apoi, încă pe-atât, la cules. La porumb nici nu prea mai iau, spun sătenii, că ori bagă prăşitor mecanic, ori ierbicide, şi scapă mai ieftin de buruieni. Mai chemau oameni şi la împăduriri, dar anul ăsta n-au mai chemat nici acolo, că au băgat tractoare.
"N-avem unde munci!", strigă Magdalena Chiriţă, de parc-ar vrea s-o audă toată ţara. "Murim de foame! Luăm câte un kil de fasole. Azi o mâncăm fiartă, mâine scăzută, a treia zi o facem cu ştevie sau ce buruieni ne mai cresc prin curte." Şi doar buruienile mai cresc prin curţile oamenilor, că-n Băltăgeşti nici apa nu
