Există o tendinţă pernicioasă de a judeca presa românească la modul global şi de a o considera, tot la modul general, vîndută mogulilor şi aflată în servitutea acestora. Economic, presa românească este în cădere: au scăzut tirajele, se recuperează extrem de greu banii de la difuzori (sau nu se mai recuperează niciodată, a se vedea cazul Rodipet, care nu şi-a mai onorat datoriile de plată la multe publicaţii, inclusiv Observator cultural), piaţa de publicitate este în regres. Dar, luaţi individual, mulţi jurnalişti oferă informaţia corectă şi doresc să aducă un plus de înţelegere acestei lumi. A judeca jurnalismul românesc doar în funcţie de ce se întîmplă, acum, în trustul Realitatea-Academia Caţavencu este un mod de a simplifica şi de încadra într-un „pat al lui Procust“ o presă în care diversitatea este, totuşi, o certitudine. În acest moment, se rediscută (şi e foarte bine că se întîmplă acest lucru) despre independenţa presei şi imixtiunile în politica editorială. Pornind de la „stenogramele“ publicate luni, 18 octombrie, şi marţi, 19 octombrie, în care erau reproduse diverse discuţii dintre Sorin Ovidiu Vîntu şi angajaţi ai trustului de presă Realitatea-Academia Caţavencu, se concluzionează că Realitatea TV era controlată de Sorin Ovidiu Vîntu, care dicta sau influenţa brutal politica editorială. „Stenogramele“ relevă un fapt îngrijorător: funcţionarea acelui trust de presă avea un viciu fundamental: patronul era hotărît să-şi trateze angajaţii ca pe nişte unelte, în care aceştia răspund monosilabic cu un „Da“ sau un „Ok“. Sorin Ovidiu Vîntu a neglijat un lucru elementar în relaţia patron-angajaţi. Patronul este garantul independenţei editoriale şi nu are dreptul să se amestece în politica editorială. Un ziar, o revistă, un post de radio sau de televiziune, un site sînt produsul muncii unor echipe redacţionale, ale căror criterii de funcţionare înseamnă