Nu obişnuia să facă vizite, nu călătorea prea departe de casă, nu se întâlnea cu prietenii. Nu practica nici un sport, nu cânta la vreun instrument, nu juca niciodată cărţi şi nu paria la cursele de cai. Dispreţuia poezia, pe care o considera rept „o prostie ingenioasă" şi singura dată când s-a lăsat dus la operă a plecat înainte de actul al treilea.
Unul dintre asistenţii săi, un anume Humphrey, spunea că nu l-a văzut niciodată stând degeaba, că nu avea nici o distracţie favorită şi considera drept timp pierdut orice clipă petrecută fără a se ocupa de studiile sale. Era necăsătorit, nu îi este atribuită nici o legătură romantică şi se poate să fi fost încă virgin atunci când a murit la vârsta de 85 de ani. E vorba de Sir Isaac Newton, un geniu al ştiinţei, care ştia prea bine că este un geniu şi nu-i plăcea deloc să-şi piardă vremea.
Nu a dus o viaţă prea uşoară. Nu s-a mulţumit să definească legile universale ale mişcării şi ale atracţiei gravitaţionale, să formuleze ecuaţiile care stau şi azi la baza explorării spaţiului, să descopere proprietăţile luminii şi spectrului, sau să inventeze calculul integral şi diferenţial. Sir Isaac avea şi o altă carieră, paralelă cu cea de fizician, pe care o ţinea ascunsă, dar căreia îi era la fel de devotat, era alchimist. Pe lângă pasiunea, poate chiar obsesia cu mecanica astrelor, el s-a ocupat vreme de peste trei decenii cu încercarea de a transmuta metalele, petrecând multe, foarte multe nopţi lângă cuptorul său. Au rămas de pe urma acestei îndeletniciri secrete nenumărate manuscrise, mai bine de un milion de cuvinte, prea multă vreme ignorate, abia acum descifrate şi puse la dispoziţia cercetătorilor istoriei ştiinţei.
Oricine ştie, sau îşi închipuie că ştie, ce a fost alchimia, o pseudoştiinţa (sau o protoştiinţă) care încercă să transforme plumbul în aur, să descopere elixirul tinereţi
