Nu suntem în România lui Ceauşescu din anii '80. N-am scris nimic până în clipa de faţă despre doamna învăţătoare Cristina Anghel aflată în greva foamei de două luni, însă acum cred că trebuie să-i transmit asta împreună cu urări de sănătate.
Doamna Anghel, atât cât am văzut-o la televizor, mi se pare o femeie cu cap şi inimă. Vorbeşte coerent, curat, gândeşte şi trăieşte ce spune, are curaj şi credinţă. Gestul ei este unul uman, nu politic, oricât ar încerca partidele să-l folosească sau să-l nege. Tocmai de aceea nu pot să cred că doamna Anghel nu-şi va da seama până nu e prea târziu că greşeşte.
Oricât de asemănătoare ar fi starea pe care mi-o dă România de azi cu cea care mă stăpânea înainte de '89, situaţia nu e aceeaşi. Când Dorin Tudoran făcea 45 de zile de grevă a foamei, România era un cavou. Nu existau partide, parlament, presă, sindicate, dreptul la grevă, nu exista nicio posibilitate legală pentru cetăţean de a lupta împotriva guvernului. Românii erau incapabili să se unească, să se organizeze şi să iasă în stradă cu miile, ca în Polonia. Înduram şi înjuram în tăcere, fiecare în colţişorul lui. În astfel de condiţii, gesturile-limită individuale aveau justificare. Nu şi eficienţă. Fără presiunea americană la nivel înalt, Dorin Tudoran ar fi sfârşit prin a muri bine mersi, şi astăzi ar fi şi mai puţini cei cărora numele lui le spune ceva.
Dacă aş vrea să fiu şi mai cinic decât preşedintele Băsescu, care a declarat vag agasat că habar n-are de cazul dumneavoastră, v-aş propune o metodă mai tare, şi anume daţi-vă foc în Piaţa Victoriei. Aş face-o ştiind foarte bine că amintirea lui Liviu Babeş, cel care s-a ars singur pe rug pe o pârtie de schi din Poiana Braşov în februarie '89, protestând împotriva "Auschwitzului" ceauşist, e absentă din mintea covârşitoarei majorităţi a românilor. Dincolo de retorica oficială, nu avem cultul martirilor