Coperta unuia dintre ultimele numere ale The Economist înfățișează capul unui tip între două vârste, a cărui chelie ar fi perfectă dacă nu s-ar zări, fix în creștet, un smoculeț de păr. Individul pare că încearcă o mișcare imposibilă, aceea de a-și examina, fără oglindă, anemica podoabă capilară, privind hotărât, dar inutil, în sus, doar-doar va zări un firuleț de păr răzleț ițindu-și vârful.

„Grow, dammit, grow!“ (Crești, la naiba, crești!), acesta este titlul de pe copertă, ce trimite la o analiză de 18 pagini dedicată șanselor și soluțiilor de redresare a economiilor avansate, care, în opinia autorilor, au mare nevoie de creștere rapidă, altminteri riscă să rămână blocate. Mi-am adus aminte de această imagine auzind declarația premierului Boc, făcută la finele săptămânii trecute: „Anul 2011 va fi anul în care România va trece pe creştere economică, între 1,5% și 2%. Nu avem niciun dubiu“. Sună cunoscut, nu-i așa? Am auzit astfel de afirmații și în 2008, și în 2009, iar ceea ce s-a întâmplat am simțit-o cu toții pe propria piele. Cert este că, după 24 de luni de criză, încrederea mediului de afaceri în administrația de stat și în perspectivele de redresare economică a scăzut dramatic. O confirmă și un recent studiu realizat de Deloitte, potrivit căruia ponderea directorilor executivi care apreciază că în următoarele șase luni ar exista șanse de revenire s-a redus, în septembrie, cu 10% față de luna aprilie 2010. Mai mult, 33,4% dintre respondenți consideră că situația se va deteriora, față de 26,6%, în ediția anterioară a studiului.

Pe de altă parte, deși nu dau economiei șanse prea mari de redresare, executivii români sunt, totuși, optimiști în ceea ce privește perspectivele companiilor pe care le conduc. Cum s-ar explica însă această decuplare a unor tendințe care, la prima vedere, sunt interdependente? În primul rând, este o abordare pragmatică