În anul 2000, eurocraţii prinşi în negocierile de preaderare cu politicienii PSD au început să creadă în nonsensul care le-a tot fost inoculat - anume că orgolioşii politicieni români merită trataţi cu mănuşi chiar şi atunci când se vede de la o poştă că aceştia sabotează, de fapt, şansele ţării de a beneficia cu adevărat de pe urma statutului de membru al UE. Dacă eurocraţii l-ar fi cunoscut şi angajat pe Sorin Ovidiu Vîntu pentru a se încredinţa că în România reformele ajung implementate, nu doar mimate, alta era, poate, soarta ţării, având în vedere stilul cu care omul îşi conduce „organizaţia".

SOV este, neîndoielnic, un supravieţuitor remarcabil. A renunţat la ultima brumă de reţineri încă de la începutul anilor '90 pentru a se putea catapulta din obscuritatea plaiurilor moldoveneşti drept în vârful lumii financiare, complet neregularizate, de la Bucureşti. Între timp, va fi devenit, probabil, un model de viaţă pentru destui adolescenţi recalcitranţi, convinşi că pot cuceri lumea şi fără a fi nevoiţi să-şi tocească mai întâi coatele prin niscaiva bănci universitare. La un deceniu după scandalul FNI, puterea lui Vîntu a atins un apogeu greu de imaginat, dar probat de nenumăratele convorbiri telefonice purtate atât cu prezidenţiabilul PSD, cât şi cu alţi grei ai PSD şi PNL în şi după seara presupusei lor victorii electorale. Toţi i-au cerşit favoruri, toţi au dat dovadă de exact acelaşi servilism care ajunsese normă de conduită în vremurile cuplului dictatorial. Realitatea TV şi celelalte instrumente media i-au conferit, până la urmă, o fracţiune din puterea Ceauşeştilor, astfel că Vîntu a ajuns, aidoma odiosului şi sinistrei, să facă şi să desfacă destine şi cariere ale celor cu ambiţii extrem de mari.

Până şi şeful de stat a ajuns preocupat de Vîntu - motivele prezidenţiale fiind, indubitabil, de natură mixtă. Limpede este, până una-alta, doar fap