Prin deschizătura cortului şubred, vântul rece, înăsprit de picăturile mărunte şi dese de ploaie, flutură straiele negre ce atârnă pe sârmă, la uscat. Un căţel cu blana gălbuie se rostogoleşte pe sub ele, ca un şomoiog de paie adus de nicăieri. Aici a stat maica stareţă Cecilia Moldoveanu lunile de vară. Aici a făcut mâncare. Aici a spălat. Aici i-a omenit pe meşterii care şi acum, în gura iernii, stau cocoţaţi pe schele, cu mâinile lipite de pereţii sfinţi ai monumentului istoric. Schitul Strâmbu de la Găiseni. Au venit tocmai din Maramureş, cu misiunea grea de a restaura o ctitorie cu 500 de ani în spate, a lui Neagoe Basarab. Uşa magaziei din placaj, de lângă cort, scârţâie prelung la fiecare rafală. Meşterii au reuşit să o termine la timp, cât să-i pună la adăpost pe cei cinci "vieţuitori" ai mănăstirii, aşa cum îşi numeşte maica stareţă colegii.
Într-un colţ, măicuţele au aşezat câteva vase, în altul stau munţi de lumânări. Pe un perete, muncitorii maramureşeni şi-au pus uneltele de lucru. În mijlocul încăperii au aşezat o masă mare, dreptunghiulară. Ieromonahul Nicolae Matei, duhovnicul schitului, învârte o şurubelniţă în piuliţele unui cuptor în care îşi făcuseră casă doi şoareci. "Aici noi suntem musafiri, nu şoarecii", râde cu poftă maica Cecilia.
L-a căutat pe Dumnezeu mereu. De când se ştie. În vorbele mamei, cu care se însoţea mereu în drumurile lor la biserici şi la mănăstiri, în cărţile pe care le citea, în ochii preoţilor pe care-i întâlnea şi care-i vorbeau cu înţelepciune şi har despre dragoste şi unire cu Hristos. "Ţin minte că mergeam şi cu mătuşa mea, Lucreţia, la Mitropolie, la Iaşi. Îmi plăcea să mă ating de fiecare haină monahală, să mă sfinţesc şi eu. Îmi doream enorm de mult să pot îmbrăca şi eu haina de călugăriţă. La un moment dat, chiar am întrebat-o pe mama ce şcoală trebuie să fac ca să devin călugăriţă. În c
