(The social network, David Fincher, 2010)
Cum e site-ul (facebook.com, dacă era într-adevăr nevoie), aşa şi fimul: user-friendly şi insidios foarte. Cu efect întârziat, dar sigur. Amuzant – spumos, pe alocuri – şi foarte ambiguu moraliceşte.
“The social network” reconstituie începuturile Facebook din perspectiva unuia dintre fondatori, cel dat relativ repede la o parte. La primul nivel, funcţionează în tiparele clasicizate ale biografiei unui antreprenor atipic – “Citizen Kane” sau “The aviator” ar fi referinţele la îndemână – şi în cele ale dramelor juridice.
Prezentul e brăzdat de o întrebare care valorează câteva zeci bune de milioane, dacă nu sute: a furat sau nu Mark Zuckerberg ideea pentru Facebook de la fraţii Winklevoss, masculii alfa din campusul Harvard? Trecutul (filmul dă pe-afară de flashback-uri) scoate nasul din calculator ca să nimerească direct în sediul central al unei multinaţionale cât casa.
Şlapii
De la bun început, ritmul vorbirii e ameţitor de iute, iar asta e doar prima calitate a scenariului. Personajele lui Aaron Sorkin (“The west wing”, “Charlie Wilson’s war”) nu discută: se duelează. Ai ezitat câteva secunde, pa!, eşti bun de dus la îmbălsămare.
Universitatea Harvard duhneşte a ostilitate: structura socială pare bătută în cuie, iar ca să-ţi faci loc în “frăţii” trebuie să memorezi o mare cantitate de informaţii de care chiar nu ai nevoie. De ce ai face-o? Pentru că frăţiile sunt “exclusiviste, mişto şi pentru că duc la o viaţă mai bună”. Un singur personaj, cred, îşi aminteşte că are de învăţat.
Şlapii lui Zuckerberg, Obor-style, aspiră la soarta pantofilor de piele. Lipăie indiferent prin zăpadă, cască plictisit la cursuri, rânjesc în faţa comisiei disciplinare a Universităţii. Personajul Zuckerberg e frustrat, disfuncţional şi înaintea tuturor. În patru ore pune pe picioare un site furibund