Prozatoare de prim rang a ultimelor decenii, Gabriela Adameşteanu şi-a „amenajat“ (desigur că malgré elle, fără voie, prin jocul complicat al interacţiunii componentelor, pur scriitoricească şi, respectiv, „civil“-biografică ale personalităţii ei, înrîurite, evident, ambele, de contextul social-istoric frămîntat pe care se presupune că-l ştim cu toţii…) un „traseu de carieră literară“ dacă nu cu totul ieşit din comun, bizar sau surprinzător de neobişnuit, în orice caz foarte personal, indiscutabil aparte. Scriitoarea s-a afirmat ca atare printr-un debut excepţional: romanul Drumul egal al fiecărei zile (1975), poate că prea puţin preţuit şi valorizat în epoca apariţiei (a fost distins, ce-i drept, cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, cu Premiul Academiei, dar, cu toate acestea…). Era o carte cumva în răspăr faţă de „aşteptările“ momentului: „moda“ zilei era a „romanului politic“, de demascare senzaţionalistă (şi „cu voie de la poliţie“, am putea zice, răutăcioşi…) a grozăviilor represiunii din perioada dejistă, formulă din ale cărei cvasipletorice odrăsliri doar cîteva au supravieţuit şi care, de altfel, s-a perimat şi demonetizat încă din anii ’80, sub presiunea deopotrivă a experimentului optzecist şi a parabolei antisistem cultivate de autori din toate generaţiile… Contrar aparenţelor, prin Drumul…, prozatoarea nu s-a aliniat la respectiva „modă“, ci a dat o carte neconjuncturală şi perenă. O carte mai viabilă şi mai perenă decît s-ar fi putut bănui, în perspectiva apropiată, a epocii apariţiei, fiind „descoperită“ şi gustată cu încîntare de generaţii succesive de cititori. În anii următori, s-a vădit că nu excesul cantitativ avea să fie una dintre trăsăturile caracteristice ale producţiei scriitoarei, care îşi „lucra“ atent şi stăruitor cărţile înainte de a le trimite la tipar. Două volume de nuvele, publicate la interval de un deceniu (1979-19