Un primar îmi spunea, zilele trecute, că viaţa personală nu trebuie amestecată cu lucruri ce ţin de funcţia publică.

Eu cred că există şi jurnalişti, dar şi ocupanţi de funcţii publice care nu cunosc demarcaţia dintre aceste două aspecte. Ni s-a demonstrat de atâtea ori, şi o dată în plus chiar săptămâna aceasta, că sunt persoane care nu sunt conştiente de statutul şi de limitele pe care le include funcţia publică. E adevărat, şi primarii sunt oameni, dar în anumite conjuncturi ar trebui să se gândească la faptul că nu sunt chiar simpli oameni. Mă refer la faptul că ar fi de preferat să se gândească bine înainte de a se arunca în vâltoarea unor acţiuni nedemne de funcţia pe care o ocupă. Nu poţi, de pildă, să dai un pumn unui contribuabil când te înjură, nu poţi să-ţi laşi nevasta şi să te însori cu o subordonată, deşi ţi-a căzut cu tronc, şi nu poţi să iniţiezi acţiuni de stradă pentru a-ţi recupera nepotul de la socri, chiar dacă instinctul şi firea te îndeamnă să faci asta. Toate cele enumerate sunt lucruri ce li se întâmplă primarilor, însă ocupanţii acestor funcţii publice reacţionează diferit. Unii nu s-au luat la bătaie cu cei veniţi să le ceară socoteală, iar alţii nu şi-au părăsit nevestele, deşi poate le-a căzut cu tronc o subalternă. Nu spun că atunci când nu eşti primar eşti liber să dai curs tuturor tentaţiilor şi pulsiunilor, însă cred că funcţia publică ar trebui să aducă un plus de autocontrol, mai mult decât cel impus de normele morale ale societăţii. Când eşti primar în funcţie ai de apărat onoarea şi credibilitatea cu care i-ai convins pe oameni să te voteze, cu atât mai mult dacă vrei un mandat în plus. Nu-ţi poţi asuma nişte ochi vineţi, chiar dacă eşti provocat. Majoritatea primarilor nu fac asta. În ultima vreme am văzut însă mai multe „modele" de primari, şi nu mă refer la model ca etalon al societăţii. Am văzut primari înjurându-şi elec