Păi cum să îi faci fericiţi pe cei din jur dacă tu nu eşti fericit? Întrebarea nu se referă la actori, hackeri, dame de companie şi ucigaşi profesionişti.

Un cercetător de la Universitatea din Minnesota, David Lykken, susţine că jumătate din bucuria de a trăi, satisfaction with life în original, provine dintr-o determinare genetică şi că restul procentelor aparţin liberului nostru arbitru. Adică şi-o mai şi face omul cu mâna lui, deci trăim, cel puţin teoretic, într-un echilibru fragil, dar sănătos.

Am citit în preambulul cărţii lui Malcolm Gladwell, "Outliers", despre un orăşel din SUA care a devenit celebru prin anii ’50 pentru că locuitorii săi nu prea aveau de-a face cu bolile de inimă peste pragul de vârstă de la care restul populaţiei nu se simţea grozav. Fiind vorba despre epicentrul colesterolului şi despre un moment istoric în care nu se ştiau prea multe despre acest subiect, descoperirea acestui loc straniu a creat vâlvă în lumea medicală.

În acele timpuri, pragul de 55 de ani nu era de bun augur pentru mulţi americani şi un medic care-şi petrecea vacanţele de vară în împrejurimile orăşelului a aflat întâmplător că există o comunitate în care statisticile generale legate de boală şi speranţă de viaţă nu funcţionează decât parţial. Toţi indicatorii erau reduşi la o treime sau cel mult la jumătate faţă de rest. La prima vedere părea un miracol, explicabil în parte prin originea italiană a locuitorilor acestui orăşel. Toţi proveneau dintr-un sat aflat la 100 de mile depărtare de Roma, unde trăiau la limita sărăciei din exploatarea pământului sau din lunca grea de la o carieră de marmură.

Din 1882 până în 1894 satul s-a golit treptat, şi în cele din urmă a rămas pustiu. Aproape toţi locuitorii lui au recreat încet peste Ocean un nou Roseto, în care trăiau o viaţă de enclavă, feriţi de orice influenţe. La marginea