Intotdeauna bataliile politice s-au desfasurat pe taramul increderii/neincrederii. Asta sintetizeaza tipologia noastra etnica, observata inca din antichitate. Dar ocolim cu buna stiinta asertiunile lui Herodot si ale altora deoarece ne reamintesc adevaruri dureroase, iar noua ne place sa ni se gadile orgoliile.
Doar pasoptistii si memorandistii ne-au convins ca unirea face puterea, neincrederea fiind cauza nenorocirilor, de la saracie, la dezbinare nationala. Adevarul trebuie demonstrat.
Alte limbi romanice nu poseda cuvintele: "a (se) increde", "incredere", ci confidentia (lat.), confiance (fr.), confianza (sp), confidare, fiducia (it.).
Engleza, germana si limbile slave isi formeaza ca si noi termenul: "trust" din deviza Americii In God we trust, trauen > Vertrauen, vera > doverie. Sunt diferente majore ca sens intre rom. incredere si confidentia, confiance, ori fiducia.
Raportarea politicului nostru la incredere/neincredere permite observatii transante: formatiunile politice au ca liant increderea intre membri sau/si substitute primitive ale acesteia, supusenia, linguseala, frica de stapan. Cele in care a rodit samanta neincrederii au disparut.
La inceput, increderea avea ca sursa carisma unor (re)fondatori notorii: Ion Iliescu (FSN), azi factor moderator al PSD, seniorul Corneliu Coposu, Sergiu Cunescu, Petre Roman, Radu Campeanu, dizgratiat din cauza atitudinii nedemne fata de Regele Mihai.
Incet-incet, vremea liderilor carismatici a apus, vezi esecul reactivarii lui Nastase, Stolojan, Blaga etc. Ne apropiem timizi de realitatea europeana, aceea a asocierii deocamdata in jurul unor obiective personalizate, mai putin al unor idei si programe.
Neincrederea si nu neaparat incompetenta au determinat caderea guvernelor Roman, Ciorbea, Radu Vasile si cat pe ce Calin Popescu-Tariceanu.
