Ăsta ar fi trebuit să fie aşadar, oraşul meu. Aici ar fi trebuit să-mi petrec şapte ani din viaţă, pentru a lua mai apoi sau nu, cu bilet doar de dus, drumul spre Bucureşti. Cu mai puţine cuvinte, din cauza gerului, cu o actualizare cerută de trecerea timpului, cam ăsta trebuie să fi fost gândul de pe buzele-mi, într-una din dimineţile lui 2000, cu câteva zile înainte de Crăciun, când, la capătul a 15 ore de călătorie, în mare parte, cu cel supranumit de studenţi, „trenul foamei”, voi fi păşit pe peronul oraşului meu. Oraşului meu interzis. Iaşi. Pentru că în loc să fiu musafir ar fi trebuit să fiu gazdă.

Sibiul ar fi fost Iaşi. Şi atunci povestea-mi s-ar fi scris altfel. La fel şi câteva locuri-repere ale acestor ani.

Podul Minciunilor ar fi fost, printr-o entorsă a istoriei, vorba poetului funciar Mircea Dinescu, Podul Trancu. Vechi de aproape trei sute de ani şi menit a lega cele două laturi ale Pieţei Mici din Sibiu, dar şi pentru a face legătura spre uriaşa catedrală protestantă din Piaţa Huet, Podul Minciunilor era iniţial o construcţie de lemn. A fost nevoie de cine ştie exact, un veac? pentru a fi reconstruit din fontă turnată, la fabrica lui Fredericus Hutte, în anul în care dincolo de Carpaţi, la Iaşi, şi la Bucureşti, se plămădea o ţară. România Mică. 1859. Însoţit de nenumărate legende – cea a negustorilor mincinoşi care erau aruncaţi de pe pod de precupeţii înşelaţi, a tinerelor care-şi păcăleau viitorii soţi că sunt pure, sau a cadeţilor ce seduceau şi abandonau ulterior inimile sibiencelor, podul ca şi întregul centru istoric a fost reabilitat ultima dată în zorii Capitalei Culturale Europene de acum trei ani.

Cu mai puţin trecut în spate, dar cu aceeaşi reputaţie “mincinoasă” Podul Trancu uneşte cele două maluri ale Bahluiului. Ridicat la vreo două sute de ani distanţă de cel anterior din poveste, în 1932, podul, ce făcea legătura