Nu despre libertăţile simţurilor este vorba, ci despre visceralitatea grăitoare căci cu frunte şi cu verb , gata să-şi asume căutarea disperată de sine. Nu descrierea unei vieţi secrete, de alcov exhibat, o vom găsi în Captivul, ci încercarea disperată şi simfonică a fiinţei de a ieşi din ipocrizie, din ipocrizii. A apărut apoi Pudra (2010). L-am citit, l-am recitit, fără a reuşi să ies dintr-o stare de perplexitate interpretativă. Tema morţii îmi era/îmi este familiară nu doar fiindcă socotesc muritudinea calitatea mea fundamentală, dar şi fiindcă, pentru cele două volume din Ştiinţa morţii, citisem o bibliografie a morţii uriaşă. Pudra o dezamăgea pe degustătoarea morţii care sunt. Nu-i găseam locul şi rostul alături de celelalte două romane ale Dorei Pavel şi nici n-o asimilam uşor obsesiilor sale, pe care credeam că le identificasem deja.
Am amânat cronica până când scrierea ei devenise aproape imposibilă (cum se întâmplă cu scrisorile la care nu răspunzi pe loc, nesocotind o disciplină din alte vremuri a corespondenţei). Pierdusem pasul, ritmul. Recitindu-mi vechile texte în căutarea unei chei, lucrurile s-au limpezit dintr-o dată. Scrisesem în cronica la Agata murind cât de ratată îmi părea scena cimitirului năruit, a deshumării. Dar tot acolo notam că, în fond, tot romanul e deshumare, dezgropare, dezvăluire, scoatere la lumină, chiar dacă dezinhibarea e parţială, iar acoperirile la care simte nevoia să recurgă prozatoarea sunt prea multe, excesiv de supuse modei zilei care cere, neinspirat şi în contratimp cu mersul istoriei, închisori, arestări, antisemitisme şi xenofobii, oprimări şi despotisme. Mai observam că din această aproape involuntară ambiguizare, din deturnarea sensurilor cărţii se naşte atmosfera de coşmar perpetuu...
O spun acum, la reluarea lecturilor: cele trei romane deja apărute, Agata murind, Captivul şi Pudra, alcătuie