Cine vă urmăreşte scrisul poate lesne observa un metadiscurs elaborat/articulat – două cărţi de interviuri şi trilogia dialogurilor cu Leon Volovici, Saul Bellow & Edward Kanterian – care reclamă prezenţa constantă a unei alterităţi. Derivat din această natură dialogală este şi spiritul dumneavoastră uneori polemic. Profit de ocazia reeditării Anilor de ucenicie ai lui August Prostul, micul roman din 1979, pentru a deschide discuţia despre rostul/regulile polemicii, pornind dintr-o perioadă când dialogurile se simulau, iar polemicile erau interzise. Astfel, o vehementă polemică estetică cu romanul obsedantului deceniu („mult patetizatele dezbateri în care abundă romanele politice de mare audienţă: un soi de încrucişare logoreică ce se vrea Ťînfruntare de opiniiť şi în care, vezi bine, marile adevăruri puse în gura atent-reglată a adversarului sunt oricând şi fără excesive dificultăţi recuperabile de către cel însărcinat cu verdictul: (...) subterfugiu literar de calitate îndoielnică“) constituia premisa implicită a unei imposibile polemici explicite cu sistemul. Cât de eficientă era această deghizare?

Greu de spus. Pentru lumea literară, decodarea nu era dificilă, dar polemicile nu prea treceau dincolo de lumea literară. Afară de cazul când apăreau în fiţuici imunde ca revista Securităţii şi a lui Eugen Barbu şi C.V. Tudor, Săptămâna.

Cine urmărea, dintre „marile mase“, o polemică în presa literară, şi încă una parţial încifrată? În nici un caz minerii care s-au revoltat sau muncitorii protestatari de la Braşov. Din punct de vedere strict literar, poate că şi aceste polemici, asemenea altora, au „fisurat“, totuşi, şi ele, tiparele limbii de lemn oficiale, preluată de scriitorii oficiali. Şi nu numai de ei.

Plicul negru este o puternică replică dată limbajului de lemn, cu deosebire prin burlescul personaj central, Tolea. Dacă e adevărat ce spune Fa