Am impresia că, la noi, prin „disciplină de partid“ se înţelege un fel de autoritarism sec: ce zice şefu’ e literă de Evanghelie.
Desigur, membrii unui partid - şi cu atât mai mult parlamentarii săi - trebuie să respecte deciziile, pentru că altfel nimic n-ar mai funcţiona. Dar prin partidele noastre - mai ales când se află la putere - cuvântul de ordine este „ciocu' mic": nimeni n-are voie nici măcar să spună altceva decât ce s-a decis la vârf.
Am văzut recent pe TVR Cultural un interesant documentar despre Angela Merkel şi dorinţa sa de putere. Mă uitam cu o plăcută uimire cum diverşi lideri din partidul doamnei Merkel îi criticau - argumentat, nuanţat, pe un ton decent - unele decizii, îşi exprimau dezacorduri. Ba chiar şi o angajată a Cancelariei, consilieră pe probleme de comunicare, spunea cum dna Merkel a creat, printr-o declaraţie, „un dezastru", pe care ea, biata consilieră, s-a străduit apoi să-l diminueze. Oamenii vorbeau normal, îşi exprimau deschis opiniile şi nimeni nu părea inhibat de gândul că îşi critică „şefa". Şi nimeni n-a fost dat afară din partid după difuzarea filmului.
La noi, orice dezacord exprimat de vreun parlamentar sau ministru faţă de „şef" creează furtuni şi chemări la ordine. Veţi spune că e o meteahnă moştenită de la vechiul partid comunist. Se poate. Dar există şi „inovaţii" în materie. Cea mai recentă - şi cea mai aberantă - mi se pare interdicţia dată parlamentarilor PDL de a vota la moţiunea de cenzură. Mi se pare că asta arată 1) un comportament nedemocratic şi 2) neîncrederea în propriii membri. Probabil că mai marii PDL s-au temut că unii dintre parlamentari vor vota împotriva propriului executiv - mai ales că unii apucaseră să spună acum câteva săptămâni că Guvernul ar trebui schimbat. (Ceea ce, evident, le-a atras critici din partea lui Traian Băsescu).
E cu totul anormal să le interzici propriil
