Teoriile privind imaginea românilor le ştiu prea bine. Le aud foarte des, prea des pentru încercările mele zilnice de echilibru. Pe zi ce trece înţeleg tot mai bine algoritmul sângelui latin, dacă îmi permiteţi să spun aşa.

Punând cap la cap esenţa teoriilor privind definirea mea originară şi observaţiile mele, involuntare de altfel, din ultimele luni am realizat că ceea ce mi-a schimbat părerea despre noi aşa de mult în ultima perioadă nu sunt doar oamenii pe care i-am cunoscut prin discuţiile purtate, ci mai ales oamenii cu care nu am vorbit niciodată despre asta. Spiritul critic pare a fi o calitate a poporului român, a face haz de necaz e în sânge. Dar dacă analizăm puţin mai de aproape valul de negare al românilor, pasiunea cu care îşi înjură vecinii, pisica, preşedintele, vânzătoarea din colţ ori mesageria vocală doar pentru că sunt români, am tinde să credem că sunt efectele instinctului de conservare sau o încercare eşuată de a exprima, pesemne subtil, că el e excepţia de la regulă, că e o victimă a destinului şi în acelaşi timp un învingător că îşi suportă propria condiţie, fie şi cu văicăreli zilnice. Nu aş opta pentru naţionalismul exacerbat, desigur că defectele recunoscute sunt cu un pas mai aproape de vindecare, cel puţin teoretic. Printre zecile de lucruri pe care mi-aş dori să le pot schimba la noi se află şi ura pe care unii tineri de vârstă cu mine o cultivă pentru orice se află sau s-ar putea afla în spaţiul românesc. Nu neg, o oarecare negare ori o comparaţie în defavoarea românilor ar însemna o şansă în plus de racordare la Europa. E ca la fotbal, îţi schimbi echipa preferată imediat ce a ta a pierdut, spunând senin: "dar eu ţineam cu asta dinainte de meci, aveam încredere că o să câştige".

Tind să cred că şi în cazul tinerilor care se urăsc pe sine zilnic e tot o formă de frustrare. A elimina orice premisă de refacere cond