Primii veniţi în politica pluripartidistă, în 1990, s-au cramponat de putere în stilul din care proveneau. Ion Iliescu a încercat să înlocuiască partidele cu nişte facţiuni în cadrul unuia mare, de fapt unic, după modelul în care-şi desfăşurase nu numai ucenicia, ci şi o întreagă carieră. FSN asta era. Poporul român - mă rog, plus minorităţile naţionale - a validat viziunea dlui Iliescu atunci, prin voturile masive exprimate la primele alegeri, cele din 1990 şi 1992. Şi, când foştii aparatcici sperau că lucrurile s-au stabilizat, la alegerile din 1996, surpriză. Ori, poate, partidele erau destul de infiltrate ca să poată fi aduse la putere, în ideea, atât de vehiculată în epocă, „la vremuri noi, tot noi". Aş înclina să optez pentru o combinaţie a celor două posibilităţi, cam ca-n decembrie '89, când au fost, în stil -românesc, şi revoluţie, şi complot.

În 1996, aşadar, s-a pus în practică şi alternanţa la putere, poate doar ca să se demonstreze că avem o democraţie validă şi că putem fi luaţi în serios de către celelalte ţări democratice, în vederea NATO şi UE. Plus că, tot atunci, s-a experimentat prima oară şi aducerea la putere a unei formaţiuni politice a celei mai importante minorităţi din ţară, UDMR. Şi experienţa a prins atât de bine, încât şi astăzi se mai practică. Până aici, lucrurile au mers, am avut deci alegeri democratice, la care se influenţa şi manipula electoratul în mod vizibil, dar vorba e că erau libere. Inclusiv pentru manipulatori. Deşi lucrurile, din punctul de vedere al cetăţeanului, nu mergeau deloc bine. Cădeau bănci, în capul cetăţeanului, fireşte, în al cui aţi fi vrut? Se făceau privatizări aiurea, ca să nu zic de-a dreptul frauduloase. Dar asta e o altă poveste. Cea economică. Să ne mărginim deocamdată la cea politică.

Apăruseră şi alte instrumente ale democraţiei, cum ar fi moţiunea de cenzură (ce bine îi va fi sunat aces