O ţară întreagă, identificată pe planiglob cu numele de cod România, s-a obişnuit, lucru anormal pentru o societate aşezată, ca, periodic, Guvernul condus de profesorul de drept constituţional Emil Boc să emită câte un act normativ neconstituţional. Deşi nu se aplică spaţiului geografic pe care-l populăm, am invocat, totuşi, ca om care a avut ocazia să mai viziteze şi ţări unde apa caldă de la robinet nu-i excepţie, conceptul deloc idilic (dar necunoscunt nouă) de "societate aşezată". Şi am făcut asta fiindcă interesul naţional, nici măcar cel pe care-l invocă Traian Băsescu de fiecare dată când îl încurcă democraţia, nu defineşte linia orizontului drept frontiera de stat. Ei bine, în respectivele ţări, un simulacru de premier precum cosaşul de la Răchiţele nu ar fi apucat să-şi ţină aşezutul pe scaun momentul emiterii celei de-a doua legi anticonstituţionale. Pentru că fie jena l-ar fi îndemnat să-şi scrie demisia şi să părăsească spaţiul public, fie superiorul său ierarhic l-ar fi scos cu forţa, la nevoie-n şuturi, din marele birou pe care micul om îl ocupă abuziv şi contraproductiv.

La noi, însă, în Grădina Carpaţilor, din motive pe care nu mai are rost să le detaliez aici, individul e extrem de folositor preşedintelui. Şi e perpetuat în funcţie, şi e ţinut pe braţe chiar cu riscul să ne râdă o lume că Guvernul României e primul din istoria modernă care nu are nici măcăr un singur vot de susţinere în Parlament. Complicitatea asta reciproc avantajoasă cu politicianul care l-a creat şi l-a scos din anonimatul mediocrităţii lui provinciale l-a determinat să emită, vreme de doi ani de zile, în ritm cadenţat de mitralieră de companie, acte normative care exced barbar cadrul Constituţional. Unele dintre ele, cum ar fi Legea educaţiei, cu repetiţie şi cu sfidarea logicii, în ciuda evidenţei că, nici măcar după ce a fost cucerită de portocalii la bucată, unani