Ascultatul în comunism a dezvoltat caractere puternice. Primele două caractere ale ţării. Le-a înălţat pe culmi de progres, le-a apărat de furtuni, vânturi, mormăituri. Chestiunea ascultatului se impunea pe măsură ce puterea se proptea definitiv în scaune, luând ideea comunismului pe cont propriu. Două erau motivele pentru care Securitatea trăgea cu urechea şi ne înregistra cu abnegaţie, o mărturiseşte în numărul de azi al Jurnalului Naţional un tehnician al sistemului, meseriaş în fabricarea instalaţiilor de ascultare. Familia Ceauşescu ţinea să fie ceas de ceas la curent cu starea la zi a patriotismului şi a devotamentului nostru faţă de cauză. Ambele semnificând fidelitatea fără crâcneli, oftaturi şi miştocăreală (bancurile de la 2 la 5 ani) faţă de perechea esenţială a naţiunii. Ea se confunda cu comunismul, cu şesul, munţii şi apele, cu enormele realizări demolate ulterior şi, în general, cu tot ce mişca. În front.

Trasul cu urechea a rămas astfel în gena instituţiei de resort; chiar dacă s-au schimbat generaţiile, zidurile le păstrează duhul. Fapt, iată, util în epoca stenogramelor. Avem azi un număr fabulos de dosare, dar mai ales înregistrăm o cifră colosală de stenograme. Comensurate la tona de stenograme pe cap de locuitor, ca odinioară oţelul şi betonul armat, am putea globaliza iniţiativa, rivalizând cu marile investiţii ale lumii. Spre beneficiul turismului băştinaş, am putea exporta tradiţia stenogramelor sub blazonul frunzei dnei Udrea. În loc să plecăm la căpşuni, am pleca la ascultări. Prin cursuri rapide de reciclare, am angrena în ascultări disponibilizaţii. Folosind stenogramele şi altfel decât ca o mizerabilă diversiune, am ieşi cu capul sus din criză şi am trăi cel mai profitabil moment al mandatelor Băsescu. Am vinde stenograme migălite de mâna noastră, aşa cum făceam covoarele de Cisnădie, şi fiecare locuitor guvernat de Boc ar fi m