Ne aflăm într-o buclă demnă de un film serios de serie B, unul din ăla în care realizăm la sfîrşit că eroul face la infinit aceeaşi chestii, spune aceleaşi lucruri, că e prins într-o buclă temporală. Suferim de o teribilă lipsă de spontaneitate şi pasiune. Nimeni nu riscă nimic, absolut nimic.
Marca pop a acestei situaţii este explozia trupelor de coveruri. Îţi cîntă U2, trandafir de la Moldova, Frank Sinatra, Dan Spătaru şi King of leon într-un playlist bun pentru nunţi, botezuri, priveghiuri şi petreceri corporate.
Brenciu a ajuns mare starlăutar lălăind evergreenuri. Dar nu e singur, e ţara plină de zdrăngăneli de hituri. Trupele care mai încearcă ceva nou sînt date la o parte. Tot respectul de aceea pentru cei care mai încearcă un album, o aventură individuală.
Numai că nu e un blocaj specific divertismentului – clonarea vechiului, a sigurului se încheagă într-o stare profund-reacţionară imposibil de suportat. În politică se repetă refrenuri. Nu se mai ţin discursuri proaste, bune, cum or fi, ci se interpretează partituri – azi sînt socialist, mîine naţionalist, poimîine o pun pe aia cu statul social, răspoimîine pe aia cu statul minimal. Fiecare temă are o partitură prestabilită.
Iar atunci cînd nu există risc, discurs autentic, totul se îneacă în hîrtii, proceduri, curţi constituţionale, în democraţia ca paradă de regulamente şi blocaje. Mi-a plăcut cum a spus-o Victor Rebengiuc, nu mă mai uit la politicieni pentru că ştiu dinainte ce zic.
În mediul intelectual se poartă discuţii în reluare pe teme vechi şi obosite. Estetism cît cuprinde, băieţi dandy intelectuali. Ode închinate marilor personalităţi. Tînguiri după valori. Statutul intelectualului în societate and so on.
Realitatea înconjurătoare are un aer de Matrix în mizerie. Poţi să-ţi iei Rahan, Jules Verne de la tarabe. Charlie Chaplin se vinde ca pîinea caldă. Pîn
