Contrar aparenţelor, acesta nu este un text politic, în sensul vulgar al sintagmei. Nu mă interesează discutarea unor opţiuni politice explicite în sensul apropierii sau adeziunii la un anumit partid (partidul este, în România, o formaţiune politică în care cei mai valoroşi oameni sînt cei mai discreţi) şi nici nu vreau să apăs acum – pentru că mi se pare călcată pînă la absurd – pedala trecutului ceauşist. Mă mir doar de – şi încerc să explic – convieţuirea a două spirite într-un singur creier, cel al lui Mircea Cărtărescu. Al lui ca intelectual, nu ca artist. Ceea ce unora li se pare o continuitate, mie mi se pare o schizoidie (dar cred că şi aici există o omogenitate sensibilă, care ţine la un loc funcţionări intelectuale divergente. Drept pentru care: nu opţiunea politică a lui Mircea Cărtărescu e aici în chestiune, nu faptul că a fost sau mai este un „intelectual al lui Băsescu“. Nu, e vorba despre un (aparent – dar oare aparenţa ascunde mereu ceva, altceva?) paradox, dintre cele care fac personalitatea noastră în general, dar care, abia ele, devin grăitoare pentru umanitate: acel ceva în care intră, ca-ntr-un malaxor, imanenţă şi transcendenţă, pulsaţie şi proiect.

Atunci cînd, într-un interviu recent, Herta Müller îl acuza pe Cărtărescu de „apolitism“ referitor la opiniile lui despre viaţa lui în ceauşism, nu-i ţin partea scriitoarei nobelizate. Poezia lui Cărtărescu din anii ’80 face, prin limbajul ei, mai multă politică decît cineva îşi poate închipui. De altfel, răspunsul recent al scriitorului român, dinEvenimentul zilei de vineri, 8 octombrie, e un text curat, chiar dacă puţin patetic, din perspectiva psihozei „disidenţei“. Scriitura optzecistă a avut dimensiunea ei politică de netăgăduit, într-o „politică a literaturii“ (Jacques Rancière), a scriiturii. Chiar dacă optzeciştii n-au ieşit în stradă şi „s-au descurcat“, există la e