Excepţionalul film de nonficţiune,Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, realizat de Andrei Ujică, dizolvă vina absolută a lui Ceauşescu şi chestionează conştiinţa colectivă a unui popor, aflat într-un proces de descompunere, după chipul şi asemănarea conducătorului său. Dacă filmul lui Andrei Ujică ar fi avut conceptul şi structura unui documentar biografic clasic, cu vocea subiectivă şi tonul acuzator ale autorului, cu comentariile apropiaţilor sau ale victimelor dictatorului, imaginea lui Ceauşescu ar fi rămas neschimbată în minţile spectatorilor. S-ar fi conservat în continuare doar ideea că Ceauşescu a fost un sinistru conducător, avid de putere şi bolnav de egocentrism, vinovatul exclusiv al prăbuşirii acestei ţări. Şi sigur că toate acestea fac parte din memoria colectivă, însă sînt insuficiente pentru o explicitare justă a istoriei foarte recente a acestei ţări şi, mai ales, a consecinţelor ei dezastruoase. Într-o lume în care există exces de imagine filmată pentru orice şi oricine, reconstituirea vieţii unei figuri istorice este mult mai eficientă şi mai aproape de adevăr, cu ajutorul miilor de ore de film de protocol sau propaganda şi homemovies. Pe de-o parte, varianta unei biografii rostite şi ilustrate cu imagini de arhivă n-ar fi făcut decît să ne alimenteze comoditatea şi lehamitea, pentru că ni s-ar fi servit pe tavă o poveste pe care deja o ştim pînă la saţietate. Pe de altă parte, un film de ficţiune în care Ceauşescu ar juca rolul-cheie ar părea ridicol, insuficient şi, pînă la urmă, inutil, atunci cînd e vorba de un personaj istoric atît de recent şi pe care memoria noastră încă îl digeră. Şi ce artist ar fi putut juca rolul mai bine decît Ceauşescu însuşi, un actor care s-a simţit extrem de bine şi de autentic în rolul de dictator, lucru care se vede foarte limpede în imaginile de propagandă sau de protocol? Opţiunea lui Ujică pentru o „au