Povestea mea nu se petrece la Bucureşti, ci la Berlin şi porneşte de la producţia lui Roland Schwab cu Don Giovanni de Mozart (premiera a avut loc în 16 octombrie), montare care a inflamat spiritele, a generat manifestaţii şi a produs emoţii pe scenă, în sală şi chiar în fosa orchestrei.
Deşi este o capitală a provocărilor culturale, nu se întâmplă frecvent la Berlin ca publicul să reacţioneze la un al doilea sau al treilea spectacol după premieră cu huiduieli, care chiar dacă sunt contracarate de strigătele de bravo ale celeilalte părţi a publicului, rămân în memoria celor prezenţi ca un eveniment. Nu suntem în Italia, unde astfel de manifestări sunt frecvente, ci într-un oraş cu un public cu reacţii temperate şi, mai ales, familiarizat cu îndrăzneala montărilor.
De asemenea, nu se întâmplă des ca pasiunea celor de pe scenă să depăşească limitele legilor teatrale şi o crosă de golf să aterizeze în actul întâi în capul unui violonist din orchestră. Cu atât mai mult, nu este un lucru obişnuit ca unul dintre actorii figuranţi să se împiedice într-o scenă destul de periculoasă jucată la marginea scenei şi să se prăbuşească în fosă peste muzicieni, producând un şoc atât de intens instrumentiştilor încât spectacolul să nu mai poată fi reluat deşi, într-un final, s-a aflat că persoana accidentată se găseşte, din fericire, în afara oricărui pericol.
Un fenomen care ar fi putut produce reacţia violetă a spectatorilor, în afara îndrăznelii montării, este şi seria de greve ale orchestrei, care a dus la prezentarea unora dintre spectacolele Deutsche Oper din ultimul timp jumătate cu acompaniament de orchestră şi jumătate doar cu pian, aspecte care pentru publicul care plăteşte bilet nu reprezintă decât un element perturbator, solidaritatea socială în cazul în care plăteşti 100 de euro pe bilet fiind aproape nulă.
Totuşi, manife