Între 8 şi 14 octombrie, Institutul Cervantes din Bucureşti a organizat la Cinema Studio din Bucureşti a opta ediţie a „Zilelor Filmului de Limbă Spaniolă“ – o săptămînă dedicată unui număr de 11 producţii cinematografice din ultimul deceniu, realizate în Spania şi ţări din America de Sud, premiate la Madrid, Cannes, Valladolid. Festivalul a fost deschis de filmul lui Pere Portabella, Tăcerea de dinainte de Bach. Producător al filmului lui Luis Buñuel, Viridiana, persecutat de regimul franchist şi lăsat fără paşaport (pentru că decadentul Viridiana făcuse de ruşine etica Spaniei lui Franco nici mai mult, nici mai puţin decît la Cannes), senator în primul Parlament democratic de după reinstalarea regelui şi cosemnatar al noii Constituţii, cu nu foarte multe creaţii, catalanul Pere Portabella e un experimentalist în cinema, un artist al peliculei mai mult decît un cineast. Buñuel şi Portabella sînt singurii realizatori spanioli de filme prezenţi cu o retrospectivă la MoMA din New York – şi nu degeaba. Tăcerea de dinainte de Bach (2007) – prima întoarcere a lui Portabella la cinema, după Podul Varşoviei (1990) şi un proiect colectiv în 2004 – este şi nu este o poveste despre Johann Sebastian Bach. E un film despre Bach ca referinţă muzicală, ca autor al unei muzici eterne ce rezonează în timp şi spaţiu – ceea ce face din abordarea lui Portabella una conceptuală, lipsită de liniaritate temporală ori cauzală. Naraţiunea istorică (mutarea lui Bach în funcţia de cantor la Leipzig şi viaţa lui de om modest şi compozitor genial, în acelaşi timp) e spartă de un puzzle, lipsit de logică aparentă, de salturi în actualitate şi secvenţe onirice. Portabella experimentează pe teritoriul cinematografului ca artă simfonică, studiind interacţiunile labirintice dintre muzică şi imagine, ceea ce, e adevărat, aruncă momente întregi din Tăcerea… într-o zonă intelectuală aproape ocul