* In copilaria mea nu existau decat doua anotimpuri: vara si iarna, pe care le traiam din plin. Primavara si toamna nu erau decat niste plicticoase asteptari ale primelor doua si se scurgeau oarecum prea repede, pe negandite. E ciudat insa ca acum, acum dupa ce-am trecut de jumatatea vietii, imi aduc aminte cu mai mare acuratete tocmai de acestea doua, menite oarecum sa fie punti de trecere spre altceva, mult dorit si mult asteptat. Se pare ca asteptarea aceea de atunci a dat roade mai adanci decat credeam *
Darurile toamnei
Sunt cateva daruri pe care toamna mi le-a dat in viata aceasta. Le duc cu mine peste tot si astept sa reinvie din ce in ce mai puternice, de fiecare data cand frunzele incep sa ingalbeneasca.
Mai intai este lumina. Lumina aceea obosita, de-atata vara, care se retrage incet printre pomi. Lipsita de putere, e blanda, duioasa si plina de arome care te coboara drept in ulita copilariei, acolo, la marginea padurii batrane. Sau, poate, e doar usor trista, ca atunci cand trecea prin ferestruica podului, in care bunica te-a trimis atunci, demult, sa duci nucile la uscat.
Apoi, e parfumul zilelor, altul decat inainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau intepator, dupa cum oalele cele mari isi iau locul una alteia pe soba uriasa de langa cuptor: cea mare, rosie, in care fierb numai magiunul cleios, untos si dulceturile, ori aceea de fonta, in care imbatranesc la foc mic zacustile.
Daca intr-una din acele zile te-ai fi apropiat de casa copilariei mele, de departe, din timp, sau de departe, din lumea larga, ai fi crezut mai intai ca este o corabie ciudata, locuita de oameni si mai ciudati, care de dimineata buna si pana seara nu se opresc din miscare. La stalpii cerdacului, ca de niste catarge, sunt legate sfori arcuite pe care se usca la soare pastai verzi, galbene sau baltate, ardei iuti sau capresti