Auzind de moartea lui Adrian Paunescu, m-am intristat si, intrun fel, am fost coplesit de sentimente amestecate. L-am cunoscut pe Adrian Paunescu, prin anul 1964 sau 1965 la cenaclul literar al Uniunii Scriitorilor din Bucuresti.

Pe atunci lucram ca sofer la Salvarea Capitalei frecventam acest cenaclu de cate ori aveam ocazia. Era condus de Eugen Barbu, un om cu un ego comparabil numai cu cel al lui Ceausescu.

Intr-o seara, Adrian Paunescu a citit un poem care, mie personal, mi-a placut mult. Era intitulat "Tudor Vladimirescu" si incerca, de fapt, sa reconstituie sinteza sufletului romanilor.

Eugen Barbu l-a criticat aspru, printre altele ca nu mentiona nimic despre fiii poporului, comunistii, care au realizat visurile de libertate ale lui Tudor Vladimirescu, cu ajutorul marelui popor rus.

Dupa cateva saptamani mi s-a permis si mie sa citesc un mic poem despre Avram Iancu, Horia, Closca si Crisan, in care ideea mea principala era ca romanii, si nu strainii, au ucis, prin tradare, visul libertatii,

Eugen Barbu m-a facut cu "ou si cu otet", spunandu-mi ca ideile mele par dusmanoase si ca am o filozofie de viata bolnava, sfarsind prin a ma "sfatui" sa ma las de poezie si sa-mi vad de soferie.

Adrian Paunescu mi-a luat apararea, lucru pentru care i-am fost recunoscator toata viata. Plecand de la cenaclu cu el, am discutat prieteneste.

Intre altele mi-a spus ca "lui Eugen Barbu i s-a urcat partidul la cap" si ca nu trebuie sa pun niciun fel de baza pe ce zicea el. "Inca nu i-a iesit 'groapa' din sange" Aluzia era la romanul lui, "Groapa".

Atunci am aflat ca si tatal sau a fost detinut politic. Dupa un timp, ostilitatile intre Eugen Barbu si Adrian Paunescu au escalat la un nivel care facea sa se umple sala cenaclului la capacitate, cu oameni care veneau sa vada cum isi arunca u