Au apărut în ultima vreme mai multe cărţi consacrate crimelor naziste. Am remarcat o semnificativă modificare de perspectivă. Nu e, desigur, vorba de o „amnistiere“ a crimelor.
Documentarele, filmele de ficţiune, romanele sau fotografiile ne obişnuiseră cu tabloul ororilor din ghetouri, lagăre sau gropi comune pe care istoria le-a legat definitiv, nu atât de numele marelui maestru de ceremonii macabre, Himmler, cât de numele aceluia care i-a insuflat criminala convingere, Hitler. Atenţia afost reţinută până acum, nu fără temei, de victime. Călăii n-au părut să intereseze, iarăşi nu fără temei, pe nimeni. Mai mult, când, inevitabil, au intrat şi călăii în scenă, i-am considerat pe toţi drept nişte fiinţe lombroziene, inşi patibulari, lipsiţi de cultură şi de maniere. Un rol în această simplificare îl va fi jucat şi faptul că torţionarilor sovietici şi, în general comunişti, imaginea le venea ca o mănuşă. Iată însă că biografiile şi portretele celor 80 de ofiţeri SS din Einsatzgruppen sau ale patronului lor, Heinrich Himmler, scot la iveală faptul că destui dintre ei proveneau din aristocraţia germană, primiseră o educaţie îngrijtă, citeau literatură bună, cântau la pian, se purtau cuviincios în societate, eleganţi şi chiar distinşi. Cei mai conştiincioşi şi metodici asasini din istorie erau, cu puţine excepţii, nişte intelectuali cultivaţi şi manieraţi.
Niciunul din comentatorii recenţi nu oferă o explicaţie psihologică satisfăcătoare acestui paradox. Este absolut uluitor să-i vezi cu câtă nonşalanţă asistă la execuţii în masă, stând zâmbitori şi relaxaţi pe marginea fosei în care zac îngrămădite zeci de cadavre. Un album ajuns recent la cunoştinţă publică îl prezintă pe unul din artizanii lagărului de la Auschwitz (mort în patul lui de pensionar, după ce, la sfârşitul războiului îşi reluase comoda activitate de funcţionar de bancă!) distrându-se, într