E aşa de frumos, e aşa de superb, e aşa de unic, că îţi vine să fugi urlând.

Turismul este la fel de periculos ca şi terorismul. Este un virus care se hrăneşte din vederi, cărţi, filme cu tipi care se sărută în ploaie în faţa catedralei sau beau vin printre copaci seculari, în faţa unui castel atins de vreme exact cât este nevoie să trezească setea de autentic a omului tras în vid, la ţiplă. Nevoia inexplicabilă de a-ţi dispreţui apropierea şi de a mitifica depărtarea naşte monştri. Nici cerul, nici iarba, nici dealurile, nici pământul de sub tălpi nu le mai plac, brusc, celor care cred cu încăpăţânare că viaţa e întotdeauna în altă parte. Cu toţii suferim de această boală care ne face să simţim că suntem pe sensul de mers nepotrivit.

Că mereu merităm ceva mai bun, ceva ce sigur trebuie să existe, din moment ce s-a făcut şi un film, care sigur a fost inspirat de o carte. Abia acum am răsfoit-o. Întâi am văzut filmul, care m-a înduioşat negativ de la un cap la altul, şi care a convins majoritatea spectatorilor că soluţia unei vieţi fericite este să meargă în Provence sau în orice alt centru de pelerinaj al dreptcredincioşilor turişti. "A good year" se numeşte filmul, "Un an bun", pe româneşte. Pe scurt, un broker de mare succes moşteneşte un semipalat şi o vie în Provence, este îndrăcit de viaţa modernă, nu-şi urmează de la început calea inimii şi face numai prostii într-un peisaj superb, pe care îl preţuieşte în cele din urmă, descoperă şi dragostea, şi simplitatea şi toate celelalte clişee clasice şi renunţă la bursă şi la compania tuturor oamenilor răi şi nenorociţi. Te pocneşte plânsul de emoţie, nu alta.

Una dinrte concluziile directe este aceea că poţi duce o viaţă curată, simplă, modestă, străbătută de bucurii frust-rafinate şi eterne, numai dacă ai de la vreo 40 de milioane de dolari în sus. O altă concluzie este că această k