La creşteri de preţuri, România este campioană incontestabilă. Avem cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană. Cu atât mai ciudate, în acest context, sunt insistenţele cercurilor politice de la noi care susţin folosirea inflaţiei galopante ca locomotivă pentru scoaterea ţării din recesiune. Ce vor, să avem cea mai mare inflaţie de pe planet? Să fim campionii lumii? Riscul ar fi enorm, pentru că este iluzorie întemeierea creşterii economice pe o inflaţie care o ia razna.

Alternativa nu poate fi însă nici aceea pe care şi-o doreşte populaţia: scăderi de preţuri. Pretutindeni, în lume, şi guvernele, şi băncile centrale, şi instituţiile de statistică, şi analiştii intră în panică ori de câte ori se produce vreun recul al preţurilor. Dacă într-o ţară sau în mai multe ţări, timp de câteva luni în şir, starea generală a preţurilor înregistrează scăderi, se dă alarma. Pentru că picajul preţurilor, ca stare generală, înseamnă deflaţie. Iar deflaţia e mai periculoasă decât inflaţia. E cumplită. Sigur că populaţiei scăderea preţurilor i se pare o binefacere.

În memoria colectivă e încă puternic ecoul unei teze din manualele de economie de acum 40-50 de ani. Se scria, atunci, că nivelul de trai creşte nu când sporesc salariile, ci când scad preţurile. Aşa se scria, aşa se gândea. şi iată că, astăzi, gândul acesta e încă ţinut în viaţă şi, uneori, întreţinut chiar de politicieni. Un gând nociv. Pentru că, în condiţiile economiei noastre şi aşa vlăguite de vâna competiţiei, reducerea preţurilor de consum - chiar cu ideea generoasă de a le face mai suportabile în raport cu actualul nivel de salarizare - ar fi împotriva logicii economice. Preţurile, când scad, omoară concurenţa, moleşesc forţa de muncă şi ştrangulează orice fel de stimulente ale muncii. Pe piaţă produsele încep să fie tot mai puţine, de o calitate tot mai îndoielnică iar consumatorii au dege