Aseară mi s-a facut dor de un somn de după-amiază, ca pe vremea când lucram până la 3 şi aveam timp să dorm. Şi m-am culcat. La 9 seara m-am bucurat de o jumătate de oră de somn de după-amiază. M-am trezit cu zâmbetul omului care, pentru a nu ştiu câta oară, obţine exact ceea ce şi-a dorit. Fără să fi fost vreodată excesiv de pragmatică sau lipsită de scrupule, am ales ca fericirea scuză mijloacele şi am fixat preţul lui „cu orice preţ” undeva între sfidarea şi reconfigurarea realităţii.

De dragul trăirilor care mă fac fericită am schimbat sensul acelor de ceasornic – dinspre lumea mea interioară spre lumea mea reală – şi am obţinut o realitate personalizată, în care imposibilul a lăsat garda jos. Cu puţin simt ludic şi exerciţiu al libertăţii, am învăţat să imi ofer lucrurile care mă bucură şi pe care realitatea mi le-ar refuza, din motive chiar rezonabile, dacă i le-aş cere.

Oricât de mult mi-ar fi plăcut să mai am 25 de ani, într-o zi am facut 26. Am avut şi un tort cu care să serbez evenimentul, pe care l-am ornat simplu cu două lumânări: un 2 şi un 5. Am decis că timpul se poate prelungi. Puţin mai târziu, mi-a plăcut ca timpul să fie şi reversibil. La 28 de ani am avut un iubit de 18 şi am trăit o adolescenţă.

Spaţiul mi-l compun din senzaţii. În fiecare vară îmi planific vacanţa în Santorini, căutând cea mai bună ofertă, pe care o să o ratez incă o dată, premeditat. Dar emoţia căutărilor e atât de frumoasă încât abia aştept să le reiau şi la anul. Nu mă aştept să înţeleagă cineva de ce petrec câteva zile în fiecare iunie căutând hoteluri cu piscină deasupra mării şi vedere la vulcan, în care nu o să ajung niciodată, dar nici nu îmi refuz această plăcere, doar pentru că unii îmi arată cu degetul realitatea. Planul de vacanţă nu este real, dar plăcerea de a visa la ea, da! Alteori, dimineaţa, înainte să deschid ochii, vizualizez locul în ca