Eu cred că Adrian Păunescu nu poate fi un erou naţional. El poate face parte din trecutul recent, ca atâtea alte tare nostalgice, el poate fi reţinut prin insinuare şi flagrant în conştiinţa colectivă, el poate fi considerat, deopotrivă, un mare artizan al folkului, dar şi al manipulării într-o societate bolnavă de nimicire şi lipsă de sens.
În timp ce la Canal şi în puşcăriile comuniste se stingeau poeţi cu adevărat ai NEAMULUI - oare nu cu un puternic şi dureros sentiment naţional şi-au scris versurile Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, care n-au avut niciodată posibilitatea de a se face cunoscuţi la o tribună sau la un microfon? -, Adrian Păunescu ridica abil şi nesăţios stadioane întregi în picioare, încercând beţia unei puteri nepermise. Pe de altă parte, cum rămâne atunci cu scriitorii care, cu ADEVĂRAT, nu "şi-au murdărit cuvintele", cu scriitorii cu domiciliu forţat sau cu cei interzişi, ca Ileana Mălăncioiu sau Viorel Padina (ca să dau doar două exemple din multe altele sau mai bine spus două "cazuri")? Unii au reuşit cu greu să-şi recupereze şi viaţa, şi poezia, alţii nu! Rezistenţa pasivă - să-i spunem aşa - prin cultură nu a fost deloc puţin lucru. Păstrarea în zona decenţei şi a demnităţii personale nu a fost deloc uşoară. Suportarea condiţiei de marginalizat n-a fost comodă. Să nu-ţi "murdăreşti cuvintele" nu înseamnă puţin nici acum, în libertate (cu atât mai greu!), darămite într-o groapă cu lei!
Adrian Păunescu s-a plimbat ca un zeu printr-o grădină devastată şi şi-a consumat adrenalina la picioarele unei tribune spre care privea disperat, consumat de un sistem criminal, un popor trist şi dezabuzat, din mijlocul căruia se vedeau, stinşi, ochii umiliţi ai multor scriitori "flămânzi" de cuvinte tipărite. Să inspiri teamă (chiar în unele structuri ale Partidului), să te joci de-a poetul Cetăţii, alături de un lider sângeros,
