Aş putea, ştii, să scriu despre pub-uri sau despre teatru ori despre gropile din Brăila, despre cum sunt liceele sau despre evenimentele care fac înconjurul oraşului în câteva zile. Dar o să abordez o temă care, spre deosebire de altele, e vastă. Foarte vastă, iar părerile diferă de la persoană la persoană.
O să vorbesc despre adolescenţă şi iubire. O să vorbesc despre ceea ce unii dintre voi, oamenii mari, uitaţi. O să vorbesc despre momentele în care spontaneitatea e la putere şi, în afară de tine, nimeni nu te poate salva.
Încep prin a da un sfat: urmează-ţi inima, apoi capul. Mi-am demonstrat de atât de multe ori că, deşi nu îmi asigură tot timpul o reuşită, dacă iau deciziile pe care şi inima le ia, atunci sunt mult mai mulţumită decât atunci când fac ce îmi spune conştiinţa. Sunt adolescenţi, poate nu mulţi, poate mai mulţi decât mă aştept, care aşa fac şi au mai puţine probleme, sunt mai mulţumiţi de ei, au inima împăcată şi sunt mai lipsiţi de griji. Deşi, uneori, efectul poate fi şi... invers. Depinde de atitudinea pe care o ai, de problema pe care o abordezi şi, bineînţeles, de decizia pe care o CREZI corectă.
Continui prin a ţipa la voi, la maturii de zi cu zi, care uitaţi pur şi simplu de noi, de sentimentele noastre, de dorinţa noastră de a trăi fiecare clipă, de a simţi adrenalina pulsând în vene, de a încălca reguli. Aţi uitat că şi voi eraţi la fel, că vă plăcea să vă distraţi şi în timpul săptămânii, nu doar în weekend-uri. Aţi uitat că o jumătate de oră nu vă era îndeajuns că să simţiţi aerul curat şi mângâierile soarelui. Acum tot ce puteţi face este să staţi pe aici, pe undeva, să comentaţi despre "un nu-ştiu-care ins dintr-un nu-ştiu-care loc care are nu-ştiu-ce" mai bun decât al vostru.
Poate că nu m-ar enerva aşa de tare atitudinea asta, dar simplul fapt că nu puteţi fi cinstiţi (majoritatea), că nu puteţi a
