Flexibilă, frontală, deschisă, greaca pare să fi instituţionalizat variate nuanţe ale uzului social: părinţii îşi iubesc copiii într-un fel (stergein), care diferă semnificativ de modul cum îşi tratează prietenii şi rudele mai îndepărtate (philein), ca să nu mai vorbim de jocul pasiunii adulte (eran) sau de subtila preferinţă pentru un terţ, dictată de admiraţia pentru o anumită virtute a acestuia sau pur şi simplu de o îndatorire de rang mai înalt (agapan). În ebraică însă, iubirea condensează în deşertul aparent al unui singur verb latenţe paradoxale: āhēbh spui şi când îţi iubeşti perechea, şi când te cuprinde dragostea pură de Dumnezeu, şi când îţi arăţi tandreţea faţă de copii, şi când îţi întâmpini prietenii şi petreci voios cu rudele.

În Septuaginta, traducerea în greacă a Vechiului Testament, sunt atestate trei dintre cele patru verbe amintite – agapan, philein şi eran – şi, din motive lesne de înţeles, acesta din urmă abia în câteva contexte sapienţiale cu un pronunţat caracter metaforic: în Proverbe, de pildă, el desemnează iubirea arzătoare a omului pentru Înţelepciunea divină. Din Noul Testament eran este cu totul absent. Aşadar, în Septuaginta, instituţia iubirii este fundamentată pe verticală ca relaţie specială între om şi Dumnezeu (agapan) şi consolidată pe orizontală ca sentiment al legăturilor de rudenie şi de prietenie (philein). Dacă verbul agapan apărea deja la Homer, cu sensul general de „a întâmpina o persoană cu bucurie“, în special dacă era vorba de un oaspete sau de un copil, şi apoi, la tragici, dobândea semnificaţii mai profunde, legate de îndatoririle celor vii faţă de cei dragi trecuţi dincolo, substantivul derivat agape, oricât de greu ar părea de crezut, nu este folosit de niciun autor păgân. El traduce, însă, în Septuaginta ebraicul ahabhāh şi este folosit sporadic în literatura intertestamentară, în Scrisoarea lui Aristeas,