Corneliu Coposu a fost cea mai fascinantă personalitate politică de după căderea comunismului în România.

Venea din vremea lui Maniu şi a excepţionalei clase politice interbelice. Avea în comportament, în atitudine, în discurs, în mers, în vestimentaţie un ştaif cuceritor, uşor vetust şi tocmai prin asta contrastând cu o lume prea pripită pentru a fi sensibilă la stilistica şi nobleţea actului politic. Fără rafinata lui pricepere politică, România ar fi fost dominată în primii ani de după căderea lui Ceauşescu de o stângă mult mai agresivă decât FSN-ul şi ceilalţi bastarzi ai naţional-comunismului. Am avut şansa şi onoarea de a-i fi apropiat. Am petrecut foarte multe ore în biroul său din sediul ţărăniştilor. Stăteam ore în şir pe o canapea şi prezenţa mea acolo intrase într-un decor firesc al întâlnirilor şi discuţiilor ce ţineau, la urma urmelor, de intimitatea politicii PNŢCD. Mă desprind greu de acea irealitate care, cu evidentele mele exagerări îngăduite de Corneliu Coposu, descria în cele din urmă disponibilitatea cu efecte aproape magice a politicianului faţă de jurnalişti. Mi-e greu să aleg din multele amintiri cu Corneliu Coposu. Să fie vizitele acasă, unde dl Corneliu şi surorile Rodica şi Flavia mă adoptau spontan, într-o atmosferă de Ardeal vechi şi cu parfum de gutui aliniate pe dulapuri de epocă? Sau orele de taifas cu Coposu şi Costin Borc, devotatul său secretar personal? Ori discuţiile ca de la părinte la fiu, când răspundea cu o răbdare, uneori, puţin amuzată diverselor mele sugestii de strategie politică? Să fie micile noastre cochetării publice? De pildă, o conferinţă de presă în care îi cerusem lui Radu Vasile detalii cu privire la o temă despre care PNŢCD nu-şi definise poziţia; cum dl Vasile părea cam încurcat de întrebare, Coposu s-a apropiat de microfon şi a spus: „Lasă că ştie dl Cristea despre ce este vorba..." Aş alege, totuşi,