Din casa mea până la colţul străzii fac exact 3 minute. Am cronometrat pentru că voiam să ştiu cât timp îmi ia să zâmbesc. La 3 minute din momentul în care ies în lume, îmi apare primul zâmbet; de fiecare dată în acelaşi punct de asfalt, care se învecinează cu mică grădină urbană, în care s-au adunat toate mirosurile toamnei şi încă şi mai multe culori. Azi dimineată avea puţin verde pe gard, spart de flori mici violet, ceva mai mult arămiu, combinat cu grena plin, de la cîteva crizanteme bătute, şi un surprinzator roşu îmbobocit într-o tufă de trandafiri. De atât am nevoie pentru a simţi o emoţie atât de limpede a începutului frumos de zi, încât mi se imprimă în zâmbet, suficient de puternic pentru a-l oferi tuturor trecătorilor.
Mă gândesc la românii plecaţi de ani de zile în afară şi care nu s-ar mai întoarce, nici pe salarii de mii de euro, pentru că nu ar mai suporta să vadă numai feţe triste şi încruntate, încărcând străzile şi aerul cu amărăciunea lor. Oamenii străzilor noastre lipsite de culoare au nevoie de zâmbet. Eu vreau să fiu omul care zâmbeşte. Şi nu-mi este uşor, pentru că nu sunt tipul acela de persoană pozitivă de la natură, care radiază de bucurie şi optimism. De multe ori mi-am surprins privirea în vreo vitrina întunecată şi mi-am dat seama că arăt de parcă m-au batut toate vânturile. Iar sub o frunte încruntătă nu încape niciun zâmbet.
Din păcate, nu sunt genul de om-lumină, dar mi-a dat Dumnezeu o capacitate extraordinară de a recepta frumuseţea din jurul meu, din mirosuri, din oameni, din jocurile naturii, şi ar fi un păcat să nu dau, la rândul meu, puţin din ceea ce primesc, oamenilor care nu mai ştiu de unde începe surâsul. Încerc să adun toate culorile pe care le întâlnesc şi să îmi alimentez cu ele zâmbetul.
3 minute are voie chipul meu să traducă gânduri cotidiene, despre sarcinile de la job sau despre durerea de cap de
